luni, 15 august 2016

De la Bolzano la Verona, cu cateva escale (seconda parte)

Pe malurile Lacului Garda

Traseul urmat de noi in continuare a fost de la Bolzano la Rovereto cu trenul, de acolo cu un autobuz pana la Torbole, de unde am luat un alt autobuz pana la Malcesine, locul unde ne rezervasem o camera la o pensiune de doua stele,  din centru localitatii. Malcesine este o frumoasa statiune turistica amplasata pe malul Lacului Garda si la poalele Muntelui Baldo (2.218 m), accesibil pe jos, dar si cu o telecabina, foarte solicitata in sezonul de vara. Posibilitatea de a te bucura atat de frumusetile lacului, cat si de drumetii montane sau ciclism pe potecile bine intretinute ale Muntelui Baldo, fac din statiunea Malcesine una dintre cele mai cautate din zona ce inconjoara Lago di Garda. Un important punct de atractie al locului il constituie Castello Scaligero de pe malul lacului, apartinand familiei Scaligeri (sau della Scala) care si-a lasat amprenta peste tot in zona, stapanind tinuturile ca Lorzi ai Veronei intre anii 1261-1387. Castelul a fost construit la inceputul primului mileniu de catre Lombarzi, Alberto della Scala intrand in posesia acestuia in anul 1277, cand l-a restaurant si care a ramas familiei sale pina in anul 1387. A fost ocupat apoi pe rind de catre venetieni, francezi si austrieci, acestia din urma fiind cei care au efectuat lucrari importante de consolidare in interiorul castelului, transformandu-l intr-o fortareata locuita pina in anul 1866. Pe parcursul existentei sale castelul a oferit ospitalitate unor personaje celebre precum Goethe, marele poet german, una dintre cele mai de seama personalitati ale culturii universale. Acesta a vizitat Malcesine pe 13 septembrie 1786, la inceputul voiajului sau prin Italia, in curtea interioara a castelului avand dedicat un bust. Pe parcursul zilelor in care am stat la Malcesine, la castel s-au desfasurat serbarile medievale ale orasului, constand in muzica de epoca, trageri cu arcul, demonstratii de dresura cu soimi si lupte intre “cavaleri” imbracati in armura. Serbarile s-au incheiat cu un foarte frumos foc de artificii. Chiar langa castel, intr-un cort pitoresc amplasat cu vedere la lac, a fost amenajat un teatru de vara (Teatro al Castello) care a gazduit diverse spectacole. Dintre acestea, noi am vizionat “Die tre Soprane”, un frumos spectacol cu arii din opere in interpretarea a doua cunoscute soprane (Hiroko Morita si Alice Quinta Valla) si o mezosoprana (Ida Maria Turri). Malcesine are si o foarte frumoasa faleza de plimbare pe malul lacului, strajuita de chiparosi, magnolii, leandrii si bungainvillea, al caror parfum te imbata si colorit iti incanta privirea. Aceeasi faleza te duce si la plajele orasului, care chiar daca sunt cam inguste, sumar amenajate si nu toate cu intrarea prietenoasa in apa, sunt pe scara larga folosite de turisti. Evident ca am profitat si noi de aceste facilitati, caci temperatura exterioara era destul de ridicata, iar apa din lac tocmai buna de baie (foto 1 - 5).
Dupa cca. o ora de asteptat sa ne vina randul la telecabina, am dedicat mai bine de o jumatate de zi unei drumetii pe Monte Baldo, deoarece simteam inca atractia Alpilor. Creasta Muntelui Baldo merge paralel cu Lacul Garda pe o lungime de 40 km la Estul acestuia, la Vest fiind marginit de Val d’Adige, la Sud de Campia Caprino, iar la Nord de Val Loppio. Plecand de la 65 m altitudine la nivelul Lacului Garda, piscurile sale cele mai inalte ating 2218 m la Cima Valdritta, 2079 la Monte Altissimo di Nago, 2180 la Cima del Longino, 2132 la Cima del Pozzette si 2200 la Punta Telegrafo. Cea mai lunga poteca de munte este Sentiero della Pace. Monte Baldo este un paradis pentru ciclisti, existand intervale orare in care telecabina este dedicata exclusiv transportului acestora cu bicicleta pe munte. Pentru sezonul rece sunt amenajate si cateva partii de schi cu instalatiile aferente de cablu. Printre cele mai cunoscute cabane se numara  rifugio Gaetano Barana al Telegrafo (2147 m), rifugio Damiano Chiesa (2060 m), rifugio Giovanni Chierego (1911 m) si rifugio Fiori del Baldo (1815 m). Ne-am plimbat pe cararile muntelui, mai ales in zona din care se deschidea o priveliste magnifica asupra Lacului Garda (Sentiero della Colma), cu vedere clara asupra statiunilor Malcesine, Riva si Limone. Se spune insa ca in zilele foarte senine se poate vedea chiar si Laguna venetiana. Surpriza care ne-a oferit-o insa muntele a fost sa gasim pe platoul acestuia o romanca cu o afacere de succes. Nu am intrebat-o de unde este, dar dupa accent cred ca era ardeleanca. Conducea o mica ferma de “Alpaca”, cu punct de vanzare pentru produsele obtinute din prelucrarea lanei preluate de la aceste animale. Ne spunea ca de curand, impreuna cu sotul sau, au mai cumparat 30 ha de pasune in zona Caprino pentru cele cateva sute de oi la care au angajat si un cioban. La coborarea in Malcesine am simtit acut diferenta de temperatura datorata celor cca. 2000 m diferenta de nivel dintre munte si lac, asa incat ne-am oprit pentru scaldat direct pe malul acestuia (foto 6 - 10).
Pentru ca doream sa ne facem o idee despre conturul Lacului Garda si localitatile aflate pe malurile acestuia, in ziua urmatoare ne-am inscris intr-o excursie ghidata (Giro del Lago) efectuata cu un autocar al unei agentii locale de turism. Circuland in sens invers acelor de ceasornic, am trecut prin Torbole, Riva del Garda si Limone, unde am efectuat prima oprire. Explicatiile acordate pe parcursul traseului de ghida excursiei (in italiana si engleza) ne-au informat mai intai despre caracteristicile generale ale Lacului Garda. Am aflat astfel ca lacul este situat la 65 m deasupra nivelului marii, are o lungime de 51,6 km, o latime maxima de 17,2 km, un perimetru de 155 km si o suprafata de 389,98 kmp. Adancimea maxima (inregistrata in dreptul localitatii Castelleto di Brezone) este de 346 m, iar cea medie de 135 m. Principalul afluent al lacului este Raul Sarco, al carui punct de deversare se afla in apropierea localitatii Torbole. In aceeasi zona se afla amplasat si un sistem de drenare care directioneaza in lac apa din Raul Adige in perioadele de nivel ridicat ale acestuia. Lacul se mai alimenteaza dintr-o serie de torenti, precum si din izvoare subterane, dintre care cel mai cunoscut este izvorul Bojola, de langa localitatea Sirmione. Acesta este de origine vulcanica, la adancimea de 19 m inregistrand o temperatura de 69,9 grade Celsius, avand si proprietati curative, ceea ce face din Sirmione si o statiune termala. Climatul bland, cu temperaturi relativ stabile, generat de bariera montana care protejeaza zona de vanturile dinspre Nord, precum si precipitatiile reduse, cuprinse intre 1000 si 1200 mm anual, incadreza zona Lacului Garda intr-un climat submediteranian, asemanator celui din Riviera Ligurica. Limone este o mica statiune pitoreasca amplasata pe malul Lacului Garda, cu un farmec aparte dat de frumoasa faleza, dar si de numeroasele plantatii de lamai, portocali si maslini pe care le intalnesti la tot pasul. Portul asigura legaturi navale permanente mai ales cu Riva, Torbole si Malcesine, dar si cu alte localitati de pe conturul lacului (foto 11 - 15).
Urmatoarea oprire am facut-o in localitatea Salo, trecand prin Tignale, Gargnano, Toscolano-Maderno si Gardone Riviera. La Tignale am retinut ca se afla sanctuarul dedicat Maddonei di Monte Castello, monument national amplasat pe o stanca la o inaltime de 77 m fata de lac, in interiorul caruia se pot admira fresce apartinand scolii lui Giotto. In Gargnano ne-au fost aratate (din mers) celebrele Feltrinelli Villas care l-au gazduit pe Mussolini si familia sa in timpul asa-numitei “Repubblica di Salo” (1943-1945). In prezent, una dintre cele doua vile apartine Universitatii din Milano care organizeaza anual in acest amplasament cursuri de vara pentru studentii straini. Toscolano-Maderno este o asezare formata din doua localitati, din care prima este un centru industrial, iar cea de-a doua, amplasata intr-un pitoresc golf cu o frumoasa promenada ce serpuieste printre vile si gradini, are folosinte exclusiv turistice. Gardone Riviera este o eleganta statiune pe malul Lacului Garda, cu gradini superbe, hoteluri si vile somptuase. Una dintre acestea, respectiv Cargnacco Villa, l-a gazduit pe celebrul poet Gabriele D’Annunzio, care s-a stabilit aici in 1921 impreuna cu sotia sa, printesa Maria D’Annunzio di Montenevoso. In prezent, pe locatia respectiva poate fi admirat un monumental complex denumit “Il Vittoriale”. Salo este un important centru turistic si comercial de pe Riviera de Vest a Lacului Garda. Localitatea este caracterizata printr-un golf larg si pante line ale Muntelui S. Bartolomeo, pe care se pot intalni vile elegante amplasate printre livezi de maslini. Domul din centru orasului construit in secolele XV-XVI ofera un minunat exemplu de arhitectura in stil Gothic-Renaissance. Printre elegantele vile ale orasului se remarca palatul Martinengo construit in secolul XVI, cu un parc plin de fantani, construit de marchizul Sforza-Palavicino, amiral al Republicii Venetiene. Dupa o plimbare prin Salo, ne-am imbarcat pe o nava de linie (traghetto) care ne-a dus pana la Sirmione, o alta perla a Lacului Garda (foto 16 - 20).
Sirmione este o peninsula cu latimea minima de 120 m si o lungime de cca. 4 km, amplasata in Sudul Lacului Garda. Localitatea este atestata istoric inca din timpul romanilor, nobilii venind aici pentru vacante si bai termale. In Sirmione pot fi si astazi admirate ruinele antice ale vilei care se spune ca a apartinut faimosului poet Caio Valerio Catullo care a trait aici in timpul secolului I i.Hr. Bizantinii si Longobarzii au construit ulterior si ei fortificatii in zona, dar cel mai bine conservat si vizitat obiectiv turistic este fortareata Scaligero construita in secolul XIII de catre familia Della Scala din Verona, care ramane in posesia acesteia pana in 1405, cand Sirmione ca si alte orase din zona Lago di Garda devin parte a Republicii Venetiene. Foarte frumoase ni s-au parut si cele doua biserici care le-am vizitat, respectiv Santa Maria Maggiore si San Pietro, aceasta din urma fiind si cea mai veche biserica din Sirmione, construita in secolul VIII si reconstruita in secolul XI. Un alt obiectiv mult vizitat de turisti este si casa (castelul) in care a locuit Maria Calas, impreuna cu sotul si managerul sau, Giovani Battista Maneghini in timpul mariajului acestora (1949-1959). Am facut si o frumoasa plimbare cu o barca rapida imprejurul peninsulei, admirand dinspre lac castelul, bisericile, ruinele romane, plaja publica si izvorul termal Bojola. Am plecat din Sirmione cu autocarul, care ne astepta in parcarea statiunii, cu impresia unei asezari pitoresti, cu multa vegetatie si un labirint de stradute inguste, intortocheate, pline de terase si hoteluri, dar al carei farmec este putin estompat de numarul foarte mare de turisti (foto 21 - 25).
Urmatoarea si ultima oprire inainte de intoarcea la Malcesine am facut-o in localitatea Lazise, trecand prin Peschiera. In afara frumoasei faleze la lac, principalul obiectiv turistic al asezarii il reprezinta un alt castel fortareata construit de omnipotenta familie Scaligeri. Zidurile castelului sunt impresionante, fiind protejate de un sant adanc, existand trei porti pentru intrare: poarta San Zeno la Est, poarta Cansignorio (1375-1376) la Nord si poarta Leone di San Marco (1405-1797) la Sud. Prima poarta era utilizata de locuitorii orasului iar celelalte doua de garnizoana. In centrul asezarii poate fi admirata frumoasa biserica San Nicolo, inclusiv turnul acesteia, construite la 1100 in stil roman. Langa port atrage privirea vechea cladire a vamii, canstruita de catre venetieni. Alte obiective importante de vizitat se afla in afara localitatii. Unul dintre acestea este Sanctuarul Maddonei di Frassino, monument construit in 1511 si restaurant in 1931. Un alt obiectiv de interes este parcul termal de la Cola, construit in urma descoperirii relativ recente in zona a unui acvifer termal. De interes major, mai ales pentru tineri si familiile cu copii, sunt parcurile de divertisment Mouvieland si Gardaland din zona Castelnuovo. In drumul nostru spre Malcesine am trecut pe langa majoritatea acestora dar fara a ne opri. Am trecut, de asemenea, prin frumoasele localitati Bardolino, Garda si Torri del Benaco, zona asupra careia ne-am propus sa revenim, deoarece meritau vizitate mai pe indelete (foto 26 - 30).
In ziua urmatoare, am luat unul din autobuzele de linie si ne-am intors la Bardolino. Localitatea ocupa o foarte frumoasa pozitie intre lac si dealuri acoperite cu livezi de maslini si vita de vie. Bardolino este de-altfel renumit pentru vinurile sale (preponderant rosii) inca din timpul romanilor, fiind mult apreciate de Cato si Cassiodoro, dar care au onorat si mesele lui Caesar si Catullo, toti avand in perioada respectiva proprietati intre Verona si Sirmione. Acum, in fiecare an intre 29 septembrie si 3 octombrie la Bardolino se desfasoara “Festivalul strugurilor si vinului”, perioada despre care se spune ca este foarte greu sa gasesti, ca turist, locuri de cazare. Din 1991, la Zeni s-a deschis si un muzeu al vinului, aflat printre obiectivele turistice ale zonei. In localitate pot fi admirate doua frumoase biserici, respectiv San Zeno, construita in secolul IX, unul dintre putinele edificii Carolingiene din Italia, si San Severo, construita in secolele XI-XII in stil Romanesque, cu o cripta medievala si fresce datand din secolele XII-XIV. Din pacate, in ziua vizitei noastre toata faleza statiunii era ocupata cu una dintre obisnuitele piete libere volante italiene (mercato), asa incat, dupa ce am cumparat cateva mici cadouri pentru cei de acasa, nu am mai zabovit si ne-am imbarcat pe un vapor cu destinatia Garda, unde am ajuns dupa cca. douazeci de minute de navigatie (foto 31 - 35).
Garda este una dintre principalele statiuni din partea sud-estica a lacului, fiind considerata si printre cele mai populare destinatii ale turistilor care vin sa viziteze aceasta zona. Pe pantele dealurilor dinspre Sud se poate vedea ”Rocca”, o fortificatie construita de ostrogoti in secolul al V-lea, care a intrat mai tarziu sub control venetian si a devenit sediul administrativ al zonei. Si-a pierdut valoarea strategica si a fost abandonata incepand cu secolul al XII-lea. Influentele venetienilor sunt vizibile si astazi in tot centrul orasului, cel mai notabil fiind Palazzo del Capitano, un palat gotic de pe malul lacului, fosta resedinta a capitaniei lacului desemnata de catre Republica Venetia. In acelasi stil arhitectonic a fost construit si Palazzo Fregoso care l-a gazduit pe scriitorul Mateo Bandello, despre ale carui scrieri se spune ca ar fi constituit sursa de inspiratie a lui William Shakespeare pentru capodopera “Romeo si Julieta”. Villa Albertini este de fapt un mic castel inconjurat de un frumos parc, despre care se relateaza ca la 10 iunie 1848 regele Carlo Alberto a primit delegatia care i-a adus documentul de anexare a Lombardiei la Piedmont. Alte cladiri interesante care pot fi admirate sunt Palazzo Carlotti (1500), Palazzetto del Ponte (1700) si Villa Canossa, despre care se spune ca a gazduit o frumoasa, dar trista poveste de dragoste dintre Alessandra di Rudini si poetul Gabriele D'Annunzio. Villa Guarienti (1500), este o splendida constructie renascentista amplasata in selectul cartier San Vigilio, pe un promontoriu inconjurat de chiparosi, cu o plaja foarte cautata. Noi nu ne-am permis acest loc, dar am facut totusi baie in lac la plaja publica a statiunii, incalziti de soarele mai bland al dupa-amizii, am servit apoi un dejun tardiv la una din mesele de pe frumoasa faleza a orasului umbrita de platani, dupa care ne-am intors la Malcesine cu autobuzul (foto 36 - 40).
In urmatoarea zi am luat vaporul, cu opriri intermediare la Limone si Torbole, pentru a vedea Riva del Garda, cea mai mare statiune din nordul lacului, important centru turistic amplasat la poalele muntilor Rocchetta si Brione, cel de-al doilea separand Riva de Torbole. Riva este si un important nod rutier, printre cele mai importante drumuri fiind cel care leaga localitatea de orasul Trento, trecand prin frumoasa vale a Raului Sarca. Promenada de-alungul lacului si plaja orasului sunt considerate printre cele mai frumoase parti ale sale. In imediata vecinatate a portului se afla o fortificatie (Rocca) cu patru turnuri ascutite, construita in secolul XII in scop de aparare, largita si modificata ulterior de veronezul Scaligeri, apoi de milanezul Visconti, apoi de venetieni, forma actuala fiind data de austrieci in secolul XIX, care au transformat-o in cazarma. In prezent cladirea gazduieste muzeul municipalitatii, in care se pot vedea cateva descoperiri arheologice, istoria orasului in diversele sale perioade fiind sugestiv redata printr-o interesanta expozitie de fotografii. Tot in scop de aparare a fost construit in secolul al XII-lea si Torre Apponale, un turn de 35 m care era legat de Rocca printr-un pasaj subteran. Acesta se afla amplasat in Piazza Tre Novembre de langa lac si ofera o panorama asupra acestuia daca se urca cele 135 de trepte. In varful turnului se afla un mic ingeras (Anzolim) servind ca girueta si simbol totodata al orasului Riva. O alta structura de protectie a orasului usor vizibila din centru acestuia o constituie Bastione, o fortificatie ridicata in prima jumatate a secolului XVI, la cateva sute de metri inaltime pe pantele Monte Rocchetta. Astazi constructia serveste ca muzeu si restaurant cu vedere panoramica. Parasind Piazza Tre Novembre prin frumoasele arcade construite in secolul al XIV-lea de Guglielmo de Frissoni, ne apare in fata cladirea primariei, anterior denumita Palazzo dei Provveditori (construit intre anii 1472 si 1485), precum si Palazzo Pretorio construit de Scaligeri in 1383. Plimbandu-ne in continuare prin vechea Porta Bruciata care se deschide intre doua frumoase cladiri, am ajuns in scuarul San Rocco care pastreaza inca aspectul rustic al vechiului oras Riva. Chiesa dell'Inviolata este considerata printre cele mai frumoase biserici baroce din zona, fiind construita in 1611 cu sprijinul lui Gaudenzio Mandruzzo, puternicul guvernator al oraselor Riva si Arco. Incepand cu cea de-a doua jumatate a secolului XIX, Riva a devenit populara ca statiune printre cei bogati si elitele culturale, aici venind sa-si petreaca vacantele personalitati precum Thomas Mann, Frederick Nietzsche si D.H. Lawrence. Deoarece intre timp se facuse foarte cald, ne-am dus la plaja pentru a ne racori in apele lacului. Daca plaja, pe iarba, este intr-adevar prietenoasa, nu acelasi lucru se poate spune despre intrarea in apa, plina de pietre, care ne-au pus ceva probleme deoarece nu eram echipati cu papuci speciali pentru acest lucru. Apa din lac era putin mai rece decat la Malcesine, probabil din cauza apropierii fata de locul de varsare a Raului Sarca in lac. Un element pitoresc al locului il constituie ratele care innoata in lac, dar nu se sfiesc sa vina frecvent pe plaja pentru a cere de mancare turistilor, plimbandu-se liber printre cerceafuri (foto 41 - 45).
Ne-am intors in Malcesine cu autobuzul, si fiind sambata seara, am gasit orasul putin mai galagios ca de obicei, cu mai multe orchestre stradale care au cantat pana dupa miezul noptii. Nu ne-au deranjat insa prea tare, iar a doua zi dimineata am plecat cu un alt autobuz spre Peschiera, unde ne rezervasem ultima noapte de cazare, deoarece acolo exista gara, iar noi planificasem sa luam trenul in ziua urmatoare spre Bergamo, de pe aeroportul caruia aveam intoarcea spre casa cu o cursa Blue Air. Nu am pierdut insa ocazia de a vizita orasul. Peschiera este amplasat in sudul lacului, fiind putin diferit ca structura fata de celelalte orase descrise anterior, prin faptul ca centru acestuia nu se afla in apropierea promenadei la lac, dar si prin Raul Mincio care deverseaza din lac prin doua canale, peste care trec cele doua poduri pe sensuri diferite de circulatie, care asigura unul intrarea iar celalalt iesirea din oras. Acesta a reprezentat un punct strategic pentru romani, deoarece de aici se putea ajunge in Marea Adriatica, navigandu-se pe Raul Mincio si apoi pe Raul Po. In evul mediu orasul a trecut prin aceleasi turbulente ca si celelalte localitati de pe malul lacului, fiind mai intai in stapanirea familiei Scaligeri din Verona, apoi a familiei rivale, Visconti din Milano, iar mai tarziu intrand in stapanirea Republicii Venetiene. Obiectivul turistic principal al localitatii il constituie zidul dublu de aparare (2250 m lungime) si ruinele fortaretei. In centru poate fi admirat si un mic palat in stil renascentist cu renumita Sala de Congrese, unde la 8 noiembrie 1917 a avut loc intrunirea aliatilor din timpul primului razboi mondial. Dupa cca. doua ore de plimbare am inceput sa cautam plaja publica a orasului, deoarece simteam acut nevoia unei bai in lac pentru a ne racori. Nici la Peschiera nu am gasit o plaja prietenoasa in ceea ce priveste intrarea in apa, iar aceasta ni s-a parut prea calda fata de cea de la Riva. Caldura prea mare si lipsa unei umbrele ne-a facut sa nu zabovim prea mult la plaja, asa ca am mancat ceva frugal la un bistro din apropiere si ne-am intors la pensiunea noastra sa ne odihnim o ora, deoarece seara aveam bilete la Arena din Verona pentru a vedea “La Traviata” de Giuseppe Verdi (foto 46 - 50).
Intre Peschiera si Verona sunt numai 29,5 km, asa incat nu puteam rata ocazia sa vedem in ultima seara a sejurului nostru in Italia un spectacol la celebra Arena, unde intre 24 iunie si 28 august 2016 este programat sa se desfasoare cel de-al 94-lea Festival de Opera. La Verona am mers cu un autobuz de linie, spectacolul incepand la ora 20.00, iar pentru intoarcerea autobuzului prevazuta in afara orelor de program (la 24.00) ne-am rezervat anticipat doua locuri la o agentie locala de turism, de unde ne-am procurat si cele mai ieftine bilete de intrare la spectacol (25 euro, fara loc rezervat, pe scarile de piatre din sectoarele C - F). Pentru comparatie, trebuie spus ca locurile numerotate de la stal au preturi cuprinse intre 200 si 100 euro. Ajungand la Verona cu doar o ora inainte de inceperea spectacolului nu am avut timp sa vizitam orasul, dar fusesem aici cu mai multi ani inainte. Am revazut insa Piazza Bra din imediata vecinatate a Arenei, cu cele doua frumoase palate care o marginesc, respectiv Palazzo della Gran Guardia, o cladire istorica impresionanta, folosita astazi pentru expozitii si evenimente culturale si Palazzo Barbieri, sediul municipalitatii din Verona, si am facut cativa pasi pe Via Mazzini, principala artera pietonala a orasului. Ne-am reintors apoi pentru a ne cauta doua locuri pe treptele de piatra din partea de sus a Arenei. Pentru a sta mai confortabil, am mai cheltuit 4 euro pentru a ne procura doua pernute din burete, pe care le-am luat ulterior cu noi acasa ca amintire, caci aveau inscriptionata sigla Arenei din Verona. Spectacolul in sine a fost remarcabil, Traviata avand printre cele mai frumoase arii din creatia lui Verdi, totusi acustica in sistemul open-air nu s-a ridicat la nivelul celei dintr-o sala de concerte. Cu toate ca circulatia era restrictionata in zona arenei, se mai auzea din cand in cand cate un zgomot de motocicleta ambaland pe strazile invecinate, sau acordurile mai slabe ale unei alte orchestre de la terasele din centrul orasului. Ceea ce ne-a impresionat insa cu adevarat a fost regia si scenografia spectacolului, care la maniera prezentata nu puteau fi realizate decat pentru o scena de proportiile Arenei. Desigur, te impresioneaza putin si atmosfera locului, constientizand faptul ca te afli intr-un amfiteatru roman construit in anul 30 d.Hr., unde primul spectacol de opera (Aida) s-a tinut pe 10 august 1913, pentru a marca 100 de ani de la nasterea lui Verdi. De atunci spectacolele au continuat an de an, cu exceptia perioadelor 1915–1918 si 1940–1945, cand Europa a suferit convulsiile celor doua razboaie mondiale. Pentru a avea spectatori pe durata festivalurilor (Arena dispune in prezent de 15.000 de locuri), italienii fac eforturi remarcabile de promovare si marketing, in special printre turistii din regiunea Venetto dar si din alte parti ale Italiei, precum si in strainatate, asigurand prin agentiile lor de turism autocare pentru transport in diverse variante de excursii. Nu cred ca vom mai avea ocazia sa revenim la Arena din Verona, dar ne-am bucurat ca am putut acum sa o vedem “in functiune”, si cred sincer ca cel putin odata in viata merita sa faci acest lucru, ca un pios act de cultura (foto 51 - 55).
















duminică, 7 august 2016

De la Bolzano la Verona, cu cateva escale (prima parte)

In Dolomiti, la 70 de ani

De aceasta data a fost o excursie mai lunga, planificata si pregatita de sotia mea si mine cu mult timp inainte, avand oarecum si un caracter aniversar, deoarece eu implinisem 70 de ani cu o luna inaintea plecarii, iar aniversarea zilei de nastere a sotiei mele am sarbatorit-o impreuna in timpul acestei vacante. Localitatea unde ne-am cazat pe durata sejurului nostru montan a fost Ortisei (St. Ulrich, in limba germana), amplasata la 1236 m altitudine pe Val Gardena, una dintre cele mai frumoase vai ale Muntilor Dolomiti. Acestia apartin de Alpii Calcarosi din Sud ce se intind pe teritoriul regiunilor din Tirolul de Sud, incluzand provinciile Belluno, Bolzano, Trento, Udine si Pordenone. Muntii Dolomiti din Italia, care din 26 iunie 2009 au intrat in patrimoniu mondial al UNESCO, au piscurile cele mai crestate din lume si aparenta verticala monolita, unica in Alpi. Aceasta regiune este cu adevarat un paradis alpin. Se presupune ca acesti munti s-au format dintr-un stravechi recif de corali, din acest motiv aparand in grupuri, cu roci a caror structura (cu continut mare de carbonat de magneziu) isi schimba culoarea in functie de lumina si anotimp. Renumitul arhitect elvetian Le Corbusier a denumit acesti munti drept "cea mai frumoasa lucrare arhitecturala a Terrei". Dolomitii sunt totodata si una dintre cele mai mari zone de ciclism din Alpi. Exista un numar foarte mare de pasuri in aceeasi regiune, majoritatea fiind interconectate. Cel mai cunoscut circuit este “Sella Ronda”, traseu rutier care inconjoara masivul Sella, insumeaza 74 km si trece peste patru pasuri: Passo Campolongo (1875m) Passo Pordoi (2239m) Passo Sella (2237m) si Passo Gardena (2121m). Lungimea pistelor de ski din perimetru ajunge la 120 km, fiind deservite de peste 45 instalatii pe cablu, considerata ceea mai mare zona schiabila din lume. Dolomitii mai sunt renumiti pentru "via ferrata", un traseu cu cabluri fixate, ce pot ajuta cataratorii si oferii siguranta incepatorilor, permitandu-le sa parcurga trasee abrupte sau dificile. Infrastructura de turism a zonei este extrem de bine dezvoltata, incluzand microbuze si autobuze locale care asigura legatura intre toate satele din valea respectiva, inclusiv intre pasurile montane, precum si telecabine (funivia) cu care poti ajunge pe varfurile masivelor muntoase, de unde se deschid numeroase trasee de drumetie montana, foarte bine marcate. Ortisei este un mic si cochet orasel montan, deschis turistilor pe intreg parcursul anului. Pensiunea de doua stele la care am stat timp de sapte nopti, ne-a oferit conditii foarte bune de cazare si un mic dejun indestulator (foto 1, 2).
Ne-am inceput vacanta printr-o excursie de explorare a zonei (Il Grande Giro del Dolomiti) contractata printr-o agentie locala de turism si efectuata cu autocarul, cu explicatii competente in italiana si germana oferite chiar de soferul acestuia. Trebuie sa mentionez in acest context ca toti locuitorii zonei vorbesc in egala masura italiana si germana, precum si un dialect local denumit “ladin”. Traseul excursiei a inclus Val Gardena, Pasul Sella, Pasul Pordoi, Pasul Falzarego, Cortina d’Ampezzo, Lacul Misurina, Toblach, Brunico, Pasul Gardena, Alta Badia si Val Pusteria. Din pacate, datorita numeroaselor serpentine, eu am avut ceva probleme cu stomacul, pe care am reusit insa sa le tin sub control cu mai multe pastile de Emetiral. Imi este foarte greu sa descriu frumusetile oferite ochilor nostri pe parcursul acestui voiaj, cu opriri pentru fotografii in toate punctele esentiale. Deoarece se spune ca o fotografie face mai mult decat o mie de cuvinte, atasez in consecinta cateva din fotografiile facute de mine, pentru a suplini cele nespuse (foto 3, 4, 5, 6, 7).
Voi mentiona totusi cateva cuvinte despre Cortina d’Ampezzo, cunoscuta statiune montana dedicata mai ales sporturilor de iarna, care a gazduit Jocurile Olimpice de iarna din 1956, considerata una dintre perlele Dolomitilor. Statiunea este inconjurata de un spectaculos inel de munti dintre care se detaseaza varfurile Tofane (3244 m) si Cristallo (3221 m), asamanandu-se din acest punct de vedere cu statiunea Innsbruck din Tirolul austriac. In Piazza Venetia din centrul orasului se evidentiaza o frumoasa biserica din piatra alba construita in stil baroc, cu frumoasa sa clopotnita ce domina imprejurimile. Chiar langa biserica se afla un monument ce comemoreaza pe cel ce este considerat parintele ghizilor alpini, “Angelo din Bona”. Cortina a fost, de asemenea, locul de nastere al lui Lino Lancedelli, unul dintre cuceritorii varfului K2 (8611 m) din masivul Karakorum, uriasul lant muntos aflat la nord-vest de Himalaya centrala, al doilea munte ca inaltime din lume, dupa Everest. Pietonala Corso Italia este impanzita de magazine ale marilor branduri ale lumii care nu duc lipsa de clienti, in ciuda preturilor practicate. Am zabovit in Cortina numai doua ore, asa ca nu pot spune mai multe despre statiune, dar impresia generala care mi-a facut-o a fost ca anotimpul ei preferat ramane totusi iarna (foto 8, 9).
Val Gardena are de-alungul parcursului sau trei mici localitati turistice mai importante: Ortisei (St. Ulrich), Santa Cristina (St. Christina) si Selva (Wolkenstein), fiecare dintre acestea fiind dotate cu cate doua telecabine ce ofera accesul la masivele muntoase inconjuratoare. In urmatoarea zi a vacantei noastre am urcat cu prima dintre telecabinele din Ortisei pe Muntele Seceda (2518 m). De aici se deschideau mai multe trasee montane (sentiere), iar noi am optat pentru cel care traversa muntele si Parcul Natural Puez-Odle, trecand pe la cabanele (rifugio/baita) Pieralongia (2290 m), Firenze (2040 m), Odles si Col Raiser (2107 m), de unde am coborat in Ortisei trecand printr-o frumoasa padure spre biserica San Giacomo (St. Jacob), cabana Pauli si complexul turistic din Val d’Anna. Ne-am oprit cate putin la toate cabanele mentionate (la Odles am servit chiar si dejunul compus din mamaliguta cu branza si ciuperci), precum si in alte puncte frumoase ale traseului pentru a face poze, astfel ca intreaga “plimbare” a durat cca. 8 ore, care insa nici nu am simtit cand au trecut. Beneficiind si de un timp excelent, ascensiunea pe Seceda si tot ceea ce a urmat, o consider ca fiind cea mai frumoasa drumetie a vacantei noastre din Dolomiti (foto 10, 11, 12, 13, 14).
Incepand cu cea de-a patra zi a sejurului nostru, vremea a devenit putin instabila, respectiv cu mai scurte sau mai lungi secvente de ploaie, in special dupa amiaza. Acest lucru a facut ca planificarea ascensiunilor noastre ulterioare sa fie facuta pentru prima jumatate a zilei. Cu aceasta gandire am urcat cu cea de-a doua cabina din Ortisei pe Mont Seuc din masivul Alpe di Siusi (2005 m). Acesta este considerat unul dintre cele mai mari platouri alpine din Europa, oferind totodata o superba panorama asupra turnului dolomitic al Sassolungo (3181 m) si cel alaturat al Sasso Piatto (2958 m). Poteca pe care am urmat-o a fost usoara, coborand pe parcursul a cca. 2 ore spre complexul turistic Compatsch (1700 m), iar de acolo cu telecabina pana in satul Siusi, si mai departe cu o masina pana in Castelrotto. Dupa vizitarea unei frumoase biserici de pe un varf de deal din Castelrotto, am urcat cu o alta masina pana in satul Bulla, despre care citisem ca gazduieste cea mai frumoasa gradina alpina de trandafiri (la 1500 m altitudine) in imprejurimile hotelului Uhrerhof. Ceea ce am vazut nu ne-a dezamagit: 350 varietati de trandafiri amplasati in terase intr-o ambianta de exceptie, marea majoritatea putand fi admirati in deplinatatea frumusetii lor la data vizitei noastre, respectiv cea de-a doua jumatate a lunii iulie. Am retinut si emblema sugestiva de la intrarea in rozariu, care ne amintea ca: “O gradina fara flori este precum o viata fara iubire” (foto 15, 16, 17, 18, 19).
In cea de-a cincea zi am luat un autobuz care, trecand prin Santa Cristina si Selva ne-a dus pana la Passo Sella (2153 m). De aici am urmat traseul “Forcella del Sassolungo”, urcand pana la Rifugio Toni Demetz (2685 m) cu o telecabina de doua persoane, care ne-a oferit o imagine spectaculoasa asupra intregii Val Gardena. De la cabana Toni Demetz am inceput o coborare “de cosmar” printre turnurile Sella (Sassolungo si Sasso Piatto), abrupta si plina de bolovani, dar si piatra fina pe care puteai usor sa aluneci, rezultata din eroziunea muntilor, pana la Rifugio Vincenza (2256 m). De aici poteca a devenit mai accesibila, ajungand in cca. doua ore pana la instalatia de telescaune de la Mont de Seura (2117 m) cu care am coborat pana la Monte Pana (1636 m), nu inainte insa de a fi surprinsi de o rafala de ploaie. Deoarece ploaia se mai domolise, ne-am hazardat sa coboram pe jos pana in Santa Cristina, de unde am luat un autobuz pana in Ortisei. A fost o drumetie spectaculoasa dar putin obositoare (pentru mine), lucru care a facut sa-mi creasca si tensiunea arteriala, fiind nevoit sa cresc si eu doza zilnica de Aprovel (Irbesartan). Mi-am revenit insa in ziua urmatoare, cand am facut o pauza la ascensiunile montane (foto 20, 21, 22, 23, 24).
Atat pentru motive de repaos, dar si pentru faptul ca a fost o dimineta mai ploioasa, in ziua a sasea am luat autobuzul pentru a vizita orasul Bolzano (Bozen in limba germana), capitala  provinciei autonome Bolzano din regiunea autonoma Trentino-Alto Adige-Sud Tirol. Principalul punct de atractie ale orasului il constituite Muzeul Arheologic care il adaposteste pe Otzi – omul zapezii, descoperit in regiune intr-un bloc de greata ce dateaza de acum 5300 de ani. Un alt obiectiv de interes este catedrala gotica amplasata in Piazza Walter, construita intre 1504 si 1519. Biserica are trei portaluri din bronz, considerate printre cele mai frumoase din Tirol. Din piata centrala se deschide Via dei Portici, principala artera comerciala a orasului, pe care poate fi admirat si Palazzo Mercantile (construit in 1708-1727), in prezent gazduind Camera de Comert. La vest de Via dei Portici se afla Piata de fructe, Piazza del Erbe si fantana Neptun. Castelul Roncolo construit in secolul al XIII-lea, adapostind fresce din secolele XIV si XV, din care unele fac referire la legendele regelui Arthur sau ale lui Tristan si Isoldei, este de asemenea un obiectiv cautat de vizitatori. Imprejurimile orsului Bolzano sunt renumite si pentru intinsele sale plantatii cu vita de vie, existand si o “Strada a vinului”, precum si un “Muzeu al vinului” in Caldaro. Intorcandu-ne dupa amiaza in Ortisei, am avut ocazia sa participam la o “Seara bavareza” organizata de municipalitatea locala intr-una din piatetele localitatii. Aceasta a constat in aranjamentul traditional cu mese si banci lungi, la care puteai servi bere si wursten (carnati) cu cartofi prajiti, pe un fond sonor adecvat. Am putut asista si la un interesant concurs de escalade la panou oferit de echipa de junioare a regiunii Trentino-Alto Adige (foto 25, 26, 27, 28, 29).
In ziua a saptea timpul si-a mai revenit, asa incat ne-am hazardat sa luam un autobuz pana la Selva, de unde am luat telecabina care ne-a urcat pe muntele Dantercepies (2298 m). De aici am pornit pe un traseu care marginea partea nord-vestica a Parcului Natural Puez-Odle, trecand pe la cabana lui Jimmy, cabana Forcelles (2065 m) si cabana Edelweiss (1850 m), unde am si mancat. Deoarece pe ultima parte a traseului am stat sub amenintarea ploii, ne-am grabit apoi sa coboram in Colfosco, amplasata pe Val Badia, de unde am luat un autobuz care ne-a readus prin Passo Gardena in Ortisei. A fost un drum de cca. cinci ore, dar care l-am facut cu mare placere, caci ne-a oferit imagini de neuitat atat asupra grupului de munti Odle cat si a grupului Sella. Am constatat ca Dolomitii prin pitorescul si spectaculozitatea lor te invita parca la drumetie, spre deosebire de Alpii austrieci, unde fusesem cu cativa ani in urma, si unde nu am facut decat cateva trasee scurte, temandu-ne parca de dificultatea sau necunoscutul care te putea astepta daca abordai trasee mai lungi. Oricum, pentru mine a fost un mare semn de incurajare faptul ca am putut sa fac la 70 ani trasee alpine mai semnificative, la peste 2000 m altitudine (foto 30, 31, 32, 33, 34). In ziua a opta am parasit (cu bagaje) mica si pitoreasca statiune montana Ortisei, pentru a lua trenul de la Bolzano spre o alta locatie, acolo unde Alpii intalnesc cel mai mare lac alpin de natura glaciara al Italiei. Dar despre aceste lucruri in episodul viitor.

joi, 7 iulie 2016

O excursie la Santorini


Ca si celelalte drumetii ale noastre, si aceasta excursie a fost planificata cu mult timp inainte. De aceasta data am optat, din comoditate, pentru contactarea unei agentii de turism care sa ne ofere pachetul complet de servicii, incluzand zborul direct cu o cursa charter, transferul de la aeroport la hotel, respectiv cazarea la hotelul ales de noi. Toate au fost OK pana cu cca. 3 saptamani inainte de data plecarii, cand agentia furnizoare de curse charter (NOVA Travel) a schimbat de doua ori data zborurilor, provocandu-ne emotii nemeritate. Din acest motiv am regretat ca nu ne-am organizat excursia pe cont propriu, dar pana la urma toate s-au terminat cu bine. Ca perioada de vizita am optat pentru ultima decada a lunii iunie si s-a dovedit ca nu ne-am inselat, deoarece timpul a fost frumos, chiar daca uneori a fost putin prea cald, iar marea excelenta pentru baie. Trebuie sa precizez insa ca Santorini nu este destinatia ideala pentru plaja si baie. Exista, ce-i drept, pe coasta estica a insulei statiunile Perissa si Kamari, cu plaje mari, frumos amenajate, cu nisip si pietris de culoare neagra, dar cu intrarea in mare putin dificila fara papuci speciali de baie. In afara acestora mai sunt cateva plaje mai mici (Perivolos, Monolithos, Vlihada, precum si Plaja Rosie, Alba si Neagra de langa Akrotiri), fara a avea insa nimic spectaculos. Din acest punct de vedere insula Creta, aflata la doar 70 de mile marine distanta este mult mai ofertanta. Pentru ce este insa asa de vestita si cautata de turisti insula Santorini? Pentru a raspunde la acesta intrebare trebuie facuta o scurta incursiune in istoria acesteia. Amplasata in sudul Marii Egee si apartinand de arhipelagul insulelor Ciclade, insula Santorini (fosta Thira) este o insula vulcanica, ce s-a format in timp, dupa un lung sir de eruptii. In trecut, insula Santorini a avut o forma circulara, motiv pentru care a fost, de asemenea, numita Strongili (circular in limba greaca). Eruptia vulcanului a distrus centrul insulei, determinand-o sa se scufunde si sa creeze forma de astazi. Prima eruptie a Vulcanului a avut loc in jurul anului 1500 i.Hr. si se presupune ca fiind cauza distrugerii civilizației minoice a Cretei. Ultima eruptie, de proportii mici, a avut loc in 1950, dar vulcanul ramane activ si in ziua de astazi. Unii cercetatori considera ca tot eruptia vulcanului a stat la baza disparitiei legendarei Atlantida. Cu siguranta, multe legende au luat nastere datorita vulcanului, dar ceea ce vedem cu ochii nostri este ceea ce vulcanul a creat, si anume un peisaj de vis, o laguna cu apa cristalina si cu adancimi de pana la 400 de metri, inconjurata de stanci inalte de 300 de metri, iar in mijlocul acestei lagune (caldere), vulcanul, ca un monstru care vegheaza, dar si ameninta. Imaginea apusurilor de soare de pe caldera este deosebit de romantica si se regaseste in visul oricarui fotograf. Santorini este formata din 5 insule: Thira, cea turistica (73 kmp), Thirassia (in partea opusa), Nea Kameni, Palea Kameni (insule de lava vulcanica) si Aspronissi (nelocuita). Thira antica este un loc de mare interes arheologic, insula fiind ocupata pe parcursul istoriei sale de catre fenicieni, dorieni, romani, bizantini si venetieni, cei din urma dand si numele actual al insulei (Santa Irini fiind considerata patroana acesteia). Vestigiile arheologice de la Akrotiri pot fi comparate cu o versiune preistorica a Pompeiului ingropat sub cenusa vulcanica, cu case de doua sau trei etaje, cu piete, magazine, ateliere si unelte ce dateaza din era Minoica. Situl minoic din Akrotiri si Ancien Thira ce constituie principalele atractii ale insulei, pot fi insa deplin intelese daca se viziteaza mai intai Muzeul Arheologic si Muzeul de Preistorie din Fira, capitala insulei, la cel de-al doilea pastrandu-se principalele statui, picturi si artefacte din ceramica descoperite in urma sapaturilor arheologice. Acest lucru noi l-am facut chiar din prima zi a sosirii noastre, deoarece optasem pentru cazare la un hotel de 2 stele din Fira (Nissos), central, curat, cu un mic dejun acceptabil, avand chiar si o mica piscina.  Cocotat pe o stanca impresionanta, la o altitudine de 260 de metri, de unde panoramele calderei nu pot fi altfel decat spectaculoase, orasul Fira gazduieste numeroase cladiri superbe, case traditionale ce dateaza din perioada venetiana a insulei, verande inundate de soare si bisericute cu dom albastru ce contrasteaza incantator cu albul cladirilor si se asorteaza cu azurul marii. Un oras destul de aglomerat, Fira abunda in magazine, galerii de arta, cafenele, restaurante si baruri. O constructie foarte frumoasa de pe celebra faleza la mare este Catedrala Ortodoxa Metropolitana construita in anul 1827 ce impresioneaza prin arcadele sale delicate, clopotnita, mozaicurile si frescele cu care este decorata. Terasa acesteia ofera panorame superbe ale calderei si vulcanului. La o distanta ceva mai mare de aceasta, amplasata in apropierea telecabinei din Fira, se afla Catedrala Catolica care contrasteaza fascinant cu cladirile bizantine ce o inconjoara, atat prin structura, cat si prin dimensiune si culoare, fiind imbracata intr-o nuanta placuta de piersica. Portul Skala, timp de multi ani principalul port al insulei, astazi este doar un punct de plecare/sosire pentru croaziere. Accesul la port se poate face cu telecabina (diferenta de nivel fiind de 220 m), urcand/coborand pe jos cele 580 de trepte, sau cu ajutorul catarilor. Feriboturile acosteaza insa in noul port Athinios, aflat si el la poalele impresionantelor stanci ale calderei. Aceasta ocupa intreaga coasta de vest a insulei care include localitatile Fira, Firostefani, Imerovigli si Oia (foto 1, 2, 3).

In ziua a doua a vacantei noastre in Santorini ne-am inscris printr-o agentie locala de turism intr-un tur ghidat al insulei cu autocarul. In cadrul acestuia am vizitat mai intai excavatiile arheologice de la Akrotiri. Acestea au inceput inca din 1969 sub conducerea profesorului grec Marinatos, dezvaluind un important oras apartinand culturii Minoice (aparuta in Creta) ingropat sub cenusa vulcanica pentru cca 4000 de ani. Excavatiile au relevant totodata faptul ca populatia orasului a avut timp sa se evacueze de pe insula inainte de eruptia vulcanului, luand cu ea si principalele obiecte de uz personal. Artefactele descoperite sunt pastrate in cea mai mare parte la Muzeul de Preistorie din Fira, dar si la Muzeul de Arheologie din Atena. Urmatoarea oprire am facut-o in localitatea Perissa, unde am facut si prima baie in mare in pauza de masa, caci bistroul unde am mancat se afla chiar la limita plajei. Plaja neagra din Perissa este una dintre cele mai apreciate din Santorini, fiind despartita spre nord prin stanca Mesa Vouno de plaja din Kamari, iar spre sud intinzandu-se pana in satul Perivolos. Este scaldata de ape cristaline, albastre ce se adancesc destul de rapid de la mal si este dotata cu sezlonguri, umbrele si centre de inchiriere echipament pentru sporturi nautice. Am vizitat in continuare satul Megalochori, cu locuinte traditionale din zona cicladica si mici case sapate in stanca. Ghidul excursiei ne-a explicat ca numeroasele biserici intalnite in Megalochori se datoreaza faptului ca o parte dintre acestea sunt private, construite prin contributia unei familii sau a unei mici comunitati locale. Cele mai multe biserici se gasesc insa in satul Pyrgos (70 din cele 360 de pe insula), unde se gaseste si unul din cele 5 castele venetiene de pe insula, datand din secolul XIII.  Bisericile nu sunt de dimensiuni mari, nu se tin in toate slujbe si nici nu sunt deschise pentru vizitare, insa le gasesti la tot pasul si au un farmec aparte. Dupa o scurta oprire pe muntele Profetului Ilie (aici existand si o manastire cu acelas nume, astazi nefunctionala), unde este si cel mai inalt varf al insulei, pentru admirarea imaginii panoramice a calderei, am fost invitati la o degustare de vinuri la o vinarie foarte frumos amplasata in apropierea satului Pyrgos. Denumita SantoWines, aceasta reprezinta o uniune a cooperativelor viticole din Santorini totalizand cca. 2500 de membri ce activeaza din 1947, cu o bogata traditie in cultivarea vitei de vie pe soluri bogate in lava vulcanica, ceea ce le confera o individualitate aparte. Soiurile de vin degustate, preponderant albe, au fost Nykteri si Assyrtiko, soiuri seci si respectiv demi-seci cu o aroma deosebita, precum si Vinsanto, un soi licoros (asemanator cu vinul de Malaga) facut din struguri stafiditi. Am degustat si un soi de vin rosu denumit Kameni, rotund, corpolent, care mi-a adus aminte de cabernetul de Minis. Toate aceste vinuri se gasesc in magazinele lor la preturi osciland intre 15 si 25 euro/sticla, evident mai scumpe in restaurante. Ceea ce beam noi si multi alti turisti la mese in bistrouri, atunci cand nu beam bere, era insa un vin alb de masa foarte popular pe plan local, denumit Vino Santo, care costa 5 euro/demi-litru, si acompania foarte bine felurile de mancare cu specific grecesc. Ultimul obiectiv al excursiei noastre din ziua respectiva l-a constituit localitatea Oia (Ia in pronuntie locala), unde am ramas pana in jurul orei 20.45 pentru a admira celebrul apus de soare. Satul se bucura de popularitate in randul turistilor datorita pozitiei sale impresionante, acesta fiind situat in varful unei stanci de unde pot fi admirate panorame extraordinare ale insulelor Palea Kameni, Nea Kameni si Thirassia. O localitate linistita pe timpul zilei, dominata de prezenta caselor traditionale de culoare alba, bisericutelor ascunse la umbra unor domuri albastre si stradute inguste si pietruite, Oia isi intampina oaspetii cu o atmosfera relaxanta, numeroase taverne si magazine, precum si hoteluri si pensiuni foarte frumoase. Un obiectiv turistic al locului il reprezinta castelul Kastro, un castel venetian vechi vizitat mai ales de cei care doresc sa surprinda panorame ale satului si marii. Oia dispune si de un mic port (Ammoudi), unde se poate ajunge prin coborarea per pedes a 235 de trepte; la urcare se pot folosi catari. Ne-am plimbat pe strada principala (faleza) pavata cu marmura si am admirat suvenirurile expuse in numeroasele magazine de arta si galerii. Insa nu in magazine sau bistrouri sta faima localitatii Oia, ci in apusul de soare. Nu e nimic spectaculos faţa de alte locuri, insa promovarea si brandingul isi spun cuvantul. Cu 30-40 de minute inainte ca soarele sa apuna, turistii misuna in toate partile in cautarea unui loc cat mai bun de admirat apusul si de facut poze. E o intreaga nebunie, un adevarat fenomen social as spune. La restaurantele cu terase mai inalte se fac rezervari anticipate, special pentru aceasta ocazie. Se si aplauda, ca la un adevarat spectacol oferit de natura. Nu am vrut sa privim soarele retragandu-se, calcandu-ne pe picioare cu alte sute de persoane, atat timp cat apusul poate fi privit foarte bine din numeroase alte locuri aflate pe marginea calderei, iar noi am facut acest lucru aproape in fiecare seara de pe faleza din Fira (foto 4, 5, 6).


In cea de-a treia zi a vacantei noastre am optat pentru o excursie cu vaporasul pe mare, cu opriri pentru vizitarea vulcanului de pe insula Nea Kameni, a izvoarelor calde, sulfuroase din zona insulei Palea Kameni, a insulei Thirassia, si (din nou) a localitatii Oia. Dupa cca. 15 minute de navigare am acostat in micutul port Erinia al insulei Neo Kameni si am inceput imediat urcusul spre varful craterelor. Pe vulcan ai senzaţia ca eşti pe o alta planeta, trebuie doar sa fii pregatit sa urci cca. jumatate de ora pe un sol fierbinte, pana sus, avand cu tine suficienta apa de baut. In zona craterelor, care uneori fumega, se pote simti un vag miros de sulf si iti poti inchipui dezastrul ce poate aparea daca monstrul se supara. De sus am facut numeroase poze cu frumoase panorame ce se deschid spre insulele Thira (Santorini) la est si Thirassia la vest. Dupa o ora si 15 minute cat a durat oprirea la vulcan, ne-am indreptat spre cea de-a doua insula vulcanica, Palea Kameni, unde vaporasul a oprit la cca. 100 m distanta de faimoasele izvoare termale si bai de namol formate ca rezultat al eruptiilor vulcanice. Aici am fost indemnati de echipaj sa sarim in mare si sa inotam pana la izvoare, avand la dispozitie cca. 30 de minute pentru o baie ”sanatoasa”. Eu am dat curs acestei invitatii, fiind prevenit ca temperatura marii v-a fi ceva mai rece la inceput, pana voi ajunge la izvoarele termale. Asa a fost, dar nu m-a deranjat prea mult, iar cand am ajuns la izvoare m-am gasit inconjurat de ape cu o temperatura apreciata de mine la cca. 30 grade C si cu un mult mai pronuntat miros de sulf. A fost o baie placuta, cea de-a doua de la sosirea noastra in Santorini, iar pana la urmatoarea oprire, in insula Thirassia, am avut suficient timp sa ma usuc. Thirassia este o insula mica, cu putine case ramase si familii de localnici. Unii fac agricultura, altii sunt pescari, iar altii lucreaza in micile restaurante de pe faleza, care serveste si ca loc de baie pentru turistii care, dupa ce au servit masa doresc sa se racoreasca din nou. Daca vrei sa ajungi pana in varful insulei in satul Manolas si sa admiri peisajul, ai doar doua posibilitaţi. Prima ar fi sa urci cele 250 de trepte, iar cea de-a doua sa te urci pe un magarus/catar si, pentru doar 5 euro, sa te lasi zgaltait pana sus. Noi am preferat sa ramanem jos, servind o masa acceptabila pe baza de peste la unul din bistrourile locale de pe malul marii, la un pret mai convenabil decat la orice local din Fira. Urmatoarea oprire a vaporasului a fost in Oia, unde puteam ramane, sau puteam sa ne continuam calatoria spre a ne intoarce tot pe calea apelor in Fira. Am preferat sa ramanem in Oia spre a o vizita mai pe indelete, intoarcandu-ne in Fira cu autobuzul. La intoarcere, pentru ca era in continuare cald, am valorificat piscina hotelului nostru pentru a ne racori si a ne pregati pentru plimbarea din fiecare seara, pe frumoasa faleza din Fira (foto 7, 8, 9).


In mod surprinzator, in cea de-a patra zi a vacantei noastre, timpul s-a racorit iar cerul s-a acoperit de nori, insa fara a ploua. Am profitat de aceasta vreme mai racoroasa pentru a face o mai lunga plimbare pe jos pe marginea calderei, pe un traseu despre care citisem anterior ca este foarte frumos. Drumul Fira-Firostefani-Imerovigli-Oia serpuieste de-a lungul calderei, cu o priveliste de vis asupra marii si a intregii insule, cu oraselele albe inaltandu-se pe stanca vulcanica. Este extrem de pitoresc si foarte variat, de la poteca pietruita, drum ce se strecoara printre case albe si hoteluri elegante cu piscine, roca vulcanica, stanci rosiatice asezate in straturi, pana la urcursuri blande si carari inguste. Diferentele de altitudine sunt nesemnificative, deci nu s-au pus probleme prea mari. A fost o plimbare relaxanta, drumul intersectandu-se cu tot felul de asezari si biserici. Distanta dintre Fira şi Oia este de aproximativ 10 kilometri, drum pe care noi l-am parcurs in cca. 3 ore, in acest interval fiind inclus si timpul alocat pentru admirat peisajul si pozat. Firostefani, situat intre Fira si Imerovigli a fost primul sat prin care am trecut. De fapt, aceasta locatie, aflata la o plimbare de doar 10 minute pe jos de Fira, este considerata a fi o suburbie eleganta a capitalei insulei Santorini. Aceasta destinatie este cunoscuta drept unul din locurile ce ofera cele mai frumoase panorame ale calderei si orasului Fira. Un sat linistit si seren, intesat de hoteluri, pensiuni, vile si studiouri, Firostefani este o destinatie de vis pentru cei care vor sa isi petreaca sejurul in liniste, dar in apropiere de inima insulei, Fira. Imerovigli este un sat fermecator si linistit, cu numeroase hoteluri, restaurante si taverne pitoresti. Casele sunt construite dupa o arhitectura tipic cycladica, proaspat varuite in alb si cu fatade insorite, impodobite cu flori de muscate si boungainvillea. In fata satului Imerovigli se afla stanca Scaros, unde a fost construit un castel, care pana in anii 1800 a gazduit administratia insulei Santorini. Aceasta parte a insulei s-a prabusit in urma cutremurului din anul 1957, astfel ca numai stanca Skaros a ramas. In prezent se poate vizita aceasta stanca daca se urmeaza traseul care incepe de langa biserica Agios Georgios. Stradutele inguste, cu multe scari, pot fi inselatoare: nu ştii daca dupa colt va continua drumul sau va rasari poarta unei case. Acoperisurile sunt, in acelasi timp, terase cu sezlonguri relaxante, ce ofera panorame rezervate doar clientilor. Drumul ajunge la Mavro Vouno (Muntele negru), in varful caruia se afla biserica Stavros. De aici se poate admira Oia, dar si celebrul apus de soare. Pana la intrarea in Oia am mai mers cca. 20 de minute, iar odata ajunsi ne-am oprit la o mica taverna unde am baut mai intai cate o halba de bere locala (Mhitos), caci ni se facuse tare sete dupa 3 ore de mers, iar mai apoi am mancat coaste de miel, dupa care “ne-am lins pe degete”, cum se spune, de bune ce ni s-au parut (foto 10, 11, 12).


In urmatoarele 3 zile de vacanta a fost soare si cald, asa ca le-am valorificat facand plaja si baie in statiunile litorale din estul insulei, respectiv Kamari, Perissa si Vlihada. Citind anterior despre natura plajelor din Santorini, venisem pregatiti cu papuci de baie, asa ca intrarea in mare nu ne-a pus nici un fel de probleme. Drumul de la Fira la statiunile respective l-am facut cu autobuze locale, de fapt autocare elegante cu aer conditionat, functionand dupa un orar foarte precis. Mesele le-am servit la bistrourile din satele respective, cele mai multe fiind amplasate la limita plajei, asa ca, la pranz ne lasam prosoapele de plaja pe sezlonguri si veneam la masa avand in permanenta marea ca fundal. Am utilizat, acolo unde am gasit, localuri care aveau in administrare si portiunea de plaja din dreptul lor si care nu percepeau taxa pentru umbrelele si sezlongurile din perimetrul ce le apartinea. Mancarea in Santorini este o combinatie intre cea mediteraneana, pe baza de peste si fructe de mare si cea traditionala greceasca, cu tatziki, musaka, suflaki sau mezze. Preturile sunt, in general, putin mai mari ca pe continent sau insulele grecesti din apropierea acestuia, dar poti oricand alege o combinatie care sa-ti fie accesibila. Problema majora a insulei o reprezinta apa potabila, care vine de pe continent exclusiv imbuteliata, cea locala provenita din desalinizarea apei de mare fiind utilizata doar in scop menajer. In lunile de vara in Santorini nu cad precipitatii, sezonul de ploi fiind cuprins de regula intre lunile noiembrie si februarie, cand se pot inregistra intre 75 si 90 mm lunar. O alta problema locala o reprezinta aeroportul mic si insuficient informatizat al insulei, motiv pentru care am asteptat peste doua ore (dupa ora normala de plecare) imbarcarea tuturor pasagerilor in cursa charter care ne-a dus inapoi acasa. Puse insa toate in balanta, ne-am intors cu amintiri de neuitat din frumoasa insula a Sfintei Irina, iar pozele facute ne vor incalzi pentru mult timp sufletele, si cine stie, poate cu timpul si pe ale copiilor si nepotilor nostri (foto 13, 14).