(Re)descoperind comorile Romaniei

La sfarsitul calendaristic al acestei veri, impreuna cu Irina, am facut o foarte interesanta si instructiva excursie cu autocarul, avand ca obiectiv principal vizitarea Maramuresului istoric. In fapt, s-a dovedit un adevarat tur al tarii, in afara Maramuresului vizitand si cateva frumoase orase transilvane si moldave, calatorind de-alungul Oltului si Muresului spre izvoarele acestora, apoi pe celebra Vale a Bistritei pana in Tara Dornelor, traversand de mai multe ori Somesul, apropiindu-ne de malurile Tisei si intorcandu-ne acasa pe ultimul tronson din frumoasa Vale a Oltului. Majoritatea dintre obiectivele vizitate le mai vazusem cu multi ani in urma, dar intre timp multe lucruri s-au schimbat in tara, la fel ca si perceptia noastra, asa ca am vrut sa vedem cu ochii nostri de acum realitatile de astazi, sau cum ar spune un informatician, sa "updatam" informatiile acumulate in hardul memoriei noastre. Excursia am achizitionat-o prin Agentia de Turism Mareea, despre care la putine zile dupa inapoierea in Bucuresti am aflat ca si-a declansat procedura de insolventa. Excursia noastra s-a dovedit in acest fel “cantecul de lebada” al Agentiei, despre care se spune ca a capotat deoarece a finantat investitii prea ambitioase din banii turistilor. Ghidul excursiei a fost profesorul de muzica Paul Blidaru, vechi si competent colaborator al Agentiei respective, var primar cu profesorul universitar Valeriu Blidaru, pe care l-am cunoscut pe parcursul carierei mele profesionale. In cele ce urmeaza voi spune povestea acestei excursii, cu mentiunea ca datele de natura istorica si tehnica a locurilor vizitate le-am preluat din Internet, precum si din prospectele achizitionate pe parcurs, deoarece informatiile primite de la ghidul excursiei s-au dovedit destul de vagi si cu totul insuficiente fata de nevoia noastra de cunoastere si rememorare. Am insistat pe descrierea istorica a locurilor vizitate, deoarece consider cunoasterea istoriei tarii ca fiind cel mai important reper capabil sa ne defineasca ca indivizi si, in final, ca popor.

Prima oprire facuta dupa plecarea din Bucuresti pe DN1 a fost la Manastirea Ghighiu, aflata la cca. 5 km de Ploiesti. Biserica din lemn a Manastirii Ghighiu a fost ridicata la sfarsitul secolului al XVI-lea de logofatul Coresi si sotia sa Slavita, fiind apoi reconstruita o alta tot din lemn in 1817 de catre ieromonahul Arsenie de la Cernica, pe timpul domniei lui Caragea si a mitropolitului Nectarie. Terenul a fost donat de familia boierilor Rucareanu. Actuala biserica, avand hramul “Izvorul Tamaduirii”, a fost zidita intre anii 1858-1866 de catre staretii Eftimie si Antonie, ajutati de mitropolitul Nifon, pe temelia fostei biserici de lemn construita in 1817. Biserica Manastirii Ghighiu a avut de suferit multe stricaciuni, atat in timpul marelui cutremur din 1940, cat si in timpul bombardamentelor aliate asupra campurilor petroliere din Prahova, din 1944. In anul 1952, Patriarhul Justinian, a transformat manastirea pentru calugari in manastire pentru maici, iar intre 1954-1958 a facut renovarea intregului ansamblu, cand s-a inchis pridvorul si s-a turnat si mozaicul interior. Tot atunci s-a construit ansamblul de chilii in stil brancovenesc, acoperite cu tigla. Pictura interioara, exceptand cea a cupolei, a fost lucrata in ulei de Gheorghe Tattarescu in anul 1865, sub influenta scolii italiene. Aceasta a fost restaurata intre anii 1954-1958 si 1984-1990, cand au fost facute si unele reparatii bisericii. La Ghighiu, la loc de cinste sta icoana "Maica Domnului cu pruncul in brate", o icoana facatoare de minuni, o culme a artei sacre, datand din secolul al XVI-lea. Ea a fost daruita de episopul Vasile Samaha de Sergiopolis, din Siria, la 25 februarie 1958. Pe langa biserica mare a manastirii, in partea stanga se afla un agheasmatar, iar in cimitirul manastirii a fost construita in 1832 o mica biserica cu hramul "Sfintii Lazar, Spiridon si Haralambie". In incinta chiliilor din partea dreapta a bisericii manastirii se afla amenajat un muzeu care are o colectie de arta religioasa datand din anul 1964, constituind un adevarat tezaur de tiparituri, icoane vechi si alte valori ale patrimoniului cultural si istoric. Am descoperit la Ghighiu un loc frumos, cu multe flori si verdeata, incarcat de spiritualitate, o adevarata oaza de pace si liniste (foto 1.1, 1.2).

Ne-am continuat traseul de-a lungul Vaii Prahovei, avand apoi o scurta stationare in municipiul Brasov (in germana Kronstadt, in maghiara Brassó, in latina Corona). Acesta a reprezentat, de secole, unul dintre cele mai importante, puternice si infloritoare orase din zona. Brasovul de astazi este, fara discutii, unul dintre cele mai frumoase si vizitate orase din Romania. Si asta se intampla si datorita faptului ca se afla la munte unde aerul este curat si oamenii mult mai calmi. Printre principalele sale puncte de atractie se numara Biserica Neagra, Cladirea Sfatului, Poarta Ecaterina, Turnul Negru, Strada Sforii, Muzeul de Arta, Piata Sfatului s.a. Din pacate, programul excursiei nu a inclus si vizitarea orasului. Ne-am continuat drumul trecand prin Sfantu Gheorghe si oprindu-ne pentru cca. 45 de minute in statiunea balneara Baile Tusnad, situata in partea sudica a depresiunii Ciucului, la o altitudine de 650 m, intre muntii Harghita si Bodoc, intr-un splendid defileu al Oltului. Despre apele minerale din zona Tusnadului exista dovezi scrise inca din sec XVIII, in care se mentioneaza existenta unor izvoare de ape minerale cu efecte curative folosite de catre localnicii satelor din apropiere. Conform surselor istorice, activitatea balneara in Baile Tusnad se desfasoara inca de la jumatatea secolului XIX, prima baza de tratament finalizandu-se in anul 1890, sub denumirea “Stefania” (mai tarziu “Sfanta Ana”). Dupa efectuarea reparatiilor la baile deteriorate in primul razboi mondial, activitatea balneara se redeschide in mai 1928. Intre anii 1920- 1937, presedintele Societatii Balneare Baile Tusnad a fost Iosif Blaga, ginerele lui Tache Stanescu, un vestit comerciant brasovean, care in 1891, dupa ce si-a zidit pentru folosinta proprie o vila cu gradina, a construit fantani, drumuri, alei, parcuri, un complex balnear si a amenajat lacul Ciucas. Statiunea, cu diverse izvoare de ape minerale, mezotermale si mofete este recomandata pentru tratamentul bolilor cardio vasculare, urinare si ale sistemului nervos. Exista 44 izvoare naturale si foraje din care in prezent sunt utilizate 6. Lacul de origine vulcanica Sfanta Ana situat la 2 km sud-est de statiune, la 950 metri altitudine, unicat in Europa Centrala si de Est, este considerat principala atractie turistica a zonei. Lacul Ciucas, din apropierea garii, pozitionat intr-un peisaj superb, era pana nu demult un alt element pitoresc definitoriu al orasului. Din pacate, la data vizitei noastre l-am gasit imprejmuit cu un gard electrificat, fiind declarat “proprietate privata”. Pasarela si foisorul din mijlocul lacului, existente anterior, nu mai pot fi folosite in scopurile pentru care au fost create, iar barcile de pe lac cat si fostul restaurant “Stanca Soimilor”, care asigura alimentatia dar si animatia turistilor veniti in statiune, au disparut cu desavarsire. Obiectivul cel mai interesant din statiunea Baile Tusnad ramane, dupa parerea mea, Biserica Ortodoxa, considerata din punct de vede arhitectonic drept copie miniaturizata a Catedralei Reintregirii (in prezent Catedrala Arhiepiscopala) din Alba–Iulia. Intrarea in incinta se realizeaza printr-un turn – clopotnita, precum cel de la Alba-Iulia. Picturile din turn simbolizeaza armonia, intelegerea si toleranta dintre popoare. Pe bolta este si un citat interesant, din “Glosolalia”, darul Duhului Sfant de a vorbi in alte limbi: “Si s-au umplut toti de Duhul Sfant, precum le dadea lor Duhul a grai”. Imprejur sunt desenati si apostolii, iar la intrare pictura reda “Adormirea Maicii Domnului”. Piatra de temelie a bisericii s-a pus in octombrie 1939. Intrerupta in 1940, inaltarea bisericii s-a reluat abia in 1955. Atat picturile interioare cat si cele exterioare au fost executate de pictorul Eugen Profeta intre anii 1971-1980, fiind considerate copii dupa cele de la Manastirea Voronet, motiv pentru care biserica este cunoscuta si sub denumirea de “Voronetul Ardelean” (foto 2.1, 2.2).

Urmatoare oprire am facut-o la Miercurea Ciuc, (in maghiara Csíkszereda, in germana Szeklerburg), din 1968 municipiul de resedinta al judetului Harghita. Orasul este situat la altitudinea de 662 m, pe malul raului Olt, in Depresiunea Ciucului. Pana in perioada interbelica denumirea romaneasca a orasului a fost Sereda Ciucului, dupa care numele a fost tradus in forma actuala. Sapaturile arheologice au scos la iveala in zona cartierului Jigodin urmele fortificatiei dacice de la Jigodin, din secolul I. Primul document autentic cunoscut care atesta existenta orasului ca „oras de campie” este scrisoarea de privilegii eliberata de regina Izabella, mama lui Ioan Sigismund, principele Transilvaniei, datata la 5 august 1558, in care scuteste locuitorii orasului de biruri, in afara birurilor cuvenite Inaltei Porti otomane. Cetatea Miko, construita in 1623, este reconstruita in forma actuala intre anii 1714-1716 sub conducerea generalului imperial contele Stephan Steinwille, eveniment atestat si de inscriptia in piatra asezata deasupra portii de intrare a cetatii. La Sumuleu, din anul 1630 a functionat un gimnaziu franciscan, iar din anul 1676 tipografia calugarului franciscan Johannes Caioni. Majoritatea cladirilor din strada Petőfi, astazi principala artera pietonala, au fost construite la sfarsitul secolului XIX sau la inceputul secolului XX. Dintre cele mai importante cladiri vechi ale orasului se amintesc castelul Mikó, ce adaposteste astazi Muzeul Secuiesc al Ciucului, cladirea Primariei construita in 1888, Palatul Justiției construit in 1905, liceul „Márton Áron” dat in folosința in 1911, fosta cladire a Consiliului Județean construita în 1886 în stil eclectic si Biserica romano-catolica “Sfanta Cruce”, construita in 1758 in stil baroc. In perioada interbelica au fost construite cladirea Bancii Naționale, Biserica “Sfintii Apostoli Petru si Pavel”, ca biserica greco-catolica in stil modernist, precum si Catedrala ortodoxa “Sf. Nicolae”, construita intre anii 1929 si 1935 in stil neobizantin. Vis-à-vis de frumosul parc al orasului, in care se remarca si moderna Casa de Cultura, se afla amplasat patinoarul artificial „Vákár Lajos” (mandria orasului), construit in1970, in care am vazut cateva fetite luand lectii de patinaj artistic sub indrumarea unei antrenoare. Asa cum se cunoaste, clima in aceasta zona este rece, verile fiind foarte scurte (2-3 luni pe an), cu temperaturi între 10°-32 °C în timpul zilei si 2°-15 °C pe timpul noptii, iar iernile lungi (5-6 luni pe an). In imediata vecinatate a patinoarului se afla amplasat cochetul hotel “Bradul” (in magiara Fenyo), la restaurantul caruia am luat masa de pranz, dupa care ne-am deplasat pana la Sumuleu Ciuc, un cartier al municipiului Miercurea Ciuc, unde am vizitat Bazilica “Sfanta Maria”, unul din cele mai importante locuri de pelerinaj ale Bisericii Romano-Catolice din Romania (foto 3.1, 3.2).

Ne-am continuat drumul spre Piatra Neamt, unde urma sa ne cazam in prima seara a calatoriei noastre, circuland pe DN 12C Gheorgheni-Bicaz, care trece prin pasul Pangaraţi (1256m), Lacul Rosu si Cheile Bicazului, facand legatura intre Transilvania si Moldova. Prima oprire am facut-o in statiunea Lacul Rosu, cu singurul lac de baraj natural din tara, considerat „Perla Carpaţilor Orientali”. Lacul Rosu (local cunoscut si sub numele de Lacul Ghilcos) aflat la poalele Muntelui Hasmasul Mare, s-a format la altitudinea de 983 m in urma prabusirii unui versant din cauza cutremurului din 23 ianuarie 1838. Lacul se intinde pe un perimetru de 2.830 m iar volumul apei care se acumuleaza este de 587.503 mc. Numele sau provine de la Paraul Rosu care traverseaza straturi de culoare rosie cu oxizi si hidroxizi de fier. In limba germana se numeste Mördersee (Lacul Ucigas), iar in maghiara, Gyilkos (Ucigas), deoarece potrivit legendei, surparea de teren ar fi acoperit un sat, omorandu-i atat locuitorii cat si animalele. Lacul este alimentat de patru paraie mari si 12 cursuri temporare de apa, dintre care cele mai importante sunt: Verescheul, Licosul, Suhardul, Oii, Ucigasul. Spre nord se pot admira crestele semete ale muntilor Suhardul Mic si Suhardul Mare, pe care se organizeaza frecvent concursuri de catarare cu coarda. Dupa o scurta plimbare pe malul lacului pentru relaxare si poze, ne-am continuat drumul spre Cheile Bicazului din partea centrala a Muntilor Hasmas, care despart judetul Harghita de judetul Neamt. Cheile au fost formate de raul Bicaz, fiind incluse in Parcul National Cheile Bicazului – Hasmas, parte a rezervatiei naturale Cheile Bicazului si Lacul Rosu (2.126,53 ha). Cheile incep in aval de Lacul Rosu si au o lungime de 8 km pana in satul Bicazul Ardelean. Drumul prin Cheile Bicazului este deosebit de spectaculos, fiind format din serpentine ametitoare printre peretii de calcar ai stancilor puternic erodati de apele repezi ale Bicazului. Printre stanci se ascund pesteri (precum Pestera Neagra si Pestera Cascada) cat si avene (Licas, Avenul cu trei intrari). La cererea noastra, ultimii doi km ai Cheilor i-am parcurs pe jos, cu toate ca se inserase, pentru a ne impregna de frumusetea salbatica a peisajului. Dupa inca cca. doua ore de mers cu autocarul, cam in jurul orei 21.00, am ajuns in municipiul Piatra Neamt unde am fost cazati la hotelul “Ceahlaul”. Cand am intrat cu geamantanele in receptia hotelului eram deja putin obositi dupa o zi “incarcata”, dar ospitalierele gazde moldave ne-au intampinat cu colaci si afinata, ceea ce ne-a mai revigorat. La putin timp dupa refrisare am coborat la restaurantul hotelului pentru cina, unde pe langa o masa buna stropita cu un vin de Panciu, am avut si “entertainment” asigurat de orchestra localului, prilej pentru cativa dintre excursionisti sa-si demonstreze talentele in dansul popular moldovenesc (foto 4.1, 4.2).

In dimineata celei de-a doua zi a excursiei noastre am avut doua ore la dispozitie sa exploram orasul. Municipiul Piatra Neamt, resedinta al judetului Neamt, se afla amplasat pe malurile raului Bistrita la altitudinea de 310 m, intr-un bazin intramontan strajuit de culmile Pietricica (590 m) la sud-est, Cozla (679 m) la nord, Cernegura (852 m) la sud-vest, Carloman (617 m) la nord-vest si Batca Doamnei (462 m) la sud-vest si, partial extramontan in zona subcarpatica spre est. Conform datelor istorice, cele mai vechi urme de locuire umana se regasesc pe teritoriul actual al orasului in asezarea de la Poiana Ciresului, pe culmea Cernegura, spre gura de varsare a paraului Batca Doamnei, datate din mezolitic. Cel mai vechi monument istoric din Piatra Neamt este Cetatea Dacica Petrodava (sec. I i.Hr – I d.Hr) de pe muntele Batca Doamnei, mentionata de geograful grec Ptolemeu, asezata in partea de sud-vest a orasului pe creasta unui pinten, la o altitudine de 457 m. Locul unde a fost construita reprezinta ultima prelungire spre nord a Muntelui Doamnei, de unde cetatea iesea inspre raul Bistrita asemenea unui bastion ce inchidea aceasta vale, aparata de pantele aproape verticale dinspre rasarit. Accesul la cetate se facea printr-o sea ingusta, ce urca domol spre Batca Doamnei, intocmai ca o punte. Primele mentiuni scrise despre Piatra Neamt se intalnesc in Cronica ruseasca (cca. 1387-1392) sub numele de Kamena (Piatra), in Lista oraselor valahe de la Dunare si in documentele asociate cu expeditia regelui maghiar Sigismund de Luxemburg in Moldova din anul 1395. In actul din 31 iulie 1431 prin care Alexandru cel Bun a dat Manastirii Bistrita doua prisaci, este mentionata si o "casa a lui Craciun de la Piatra". Dreptul de targ este atestat din evul mediu, insa statutul de targ domnesc il primeste doar in anul 1453. Cu timpul, targul Piatra capata o mai mare importanta datorita constituirii aici a unei Curti Domnesti (mentionata ulterior in mai multe randuri - 1552, 1570, 1594), de catre Stefan cel Mare. Aceasta a exercitat o puternica influenta atat in plan economic, politic, cat si administrativ. Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, inceputul secolului al XIX-lea, orasul devine cel mai important centru urban si comercial al tinutului Neamt. In Epoca Moderna revolutia tehnica, reformele de dupa 1859, cucerirea independentei de stat in 1877 si masurile legislative ce au urmat au dus la dezvoltarea capitalismului industrial si in aceasta parte a tarii. La 8 noiembrie 1841 prima „moara" de hartie din Moldova este deschisa de Gheorghe Asachi, iar din 1852 aici a functionat fabrica de postav si sumane Grulich. Apar apoi fabrici de cherestea, sapun, chibrituri, bere si mori. In 1864, la numele de Piatra se adauga cuvantul Neamt, masura necesara pentru a deosebi orasul de Piatra din judetul Olt. Se deschide si filiala locala a Bancii Nationale, in 1832 apare prima scoala publica, iar in 1871 este construit primul teatru. Raul Bistrita a jucat rolul de veritabila artera de comunicatie de care depindea viata economica a orasului. Pe Bistrita veneau plutele care asigurau materia prima necesara fabricilor de cherestea si de hartie si tot ea constituia o cale de legatura cu Bacau si porturile dunarene. In zona orasului, raul avea o latime medie de 50 m si un debit de 50mc/s, care insa avea variatii impresionante ce oscilau intre 3 si 1080 mc/s, astfel ca uneori marile viituri aveau caracter devastator pentru zona riverana. Dupa construirea barajului de la Bicaz si punerea in functiune a intregului sistem hidroenergetic pe cursul mijlociu si inferior ale raului Bistrita, in anii 1960, rolul economic si aspectul raului s-au schimbat. Plutele au disparut, au aparut hidrocentralele ca sursa nepoluanta de energie, debitul apei nu mai cunoaste variatiile din trecut, au aparut lacuri de acumulare si baraje care modifica in intregime aspectul albiei. In perioada contemporana, caderea regimului comunist s-a asociat cu falimentul masiv al activitatii industriale, scaderea dramatica a investitiilor pe plan local, cresterea somajului si scaderea nivelului de trai, precum si cu depopularea semnificativa. Dupa anul 2000, o serie de investitii edilitare si comerciale sprijinite direct de primarie, cu suportul unor credite bancare, apar in oras, revigorandu-i aspectul. Tot in primul deceniu al secolului XXI se contureaza proiectul de transformare a municipiului in oras turistic. Astazi, orasul Piatra Neamt inconjurat de cele cinci coline, apare ca un oras bine sistematizat, curat si pitoresc. Principala atractie turistica este constituita de ansamblu arhitectural alcatuit din Curtea Domneasca, Biserica "Sf. Ioan Botezatorul" si Turnul Clopotnita (supranumit si Turnul lui Stefan cel Mare). Ansamblul, situat in centrul orasului, in Piata Libertatii, isi are inceputurile, potrivit izvoarelor istorice, in perioada 1468-1475, fiind ctitorit de Stefan cel Mare. Din Curtea Domneasca s-a mai pastrat doar o parte din pivnitele casei domnesti (unde se afla acum o expozitie muzeala) si portiuni din zidul de incinta. Biserica zidita in 1497-1498, monumentala si eleganta, este caracteristica stilului arhitectural moldovenesc din acea perioada, imbinand tipul cu plan dreptunghiular si bolti semicilindrice cu cel trilobat si turla pe naos. Turnul, construit in 1499 din piatra bruta si intarit cu patru contraforturi ce-i subliniaza profilul zvelt, are 19 m inaltime. Foisorul de paza a fost adaugat in epoca moderna. Tot in centrul istoric al orasului, in doua cladiri de o conceptie arhitecturala deosebita, se afla amplasate doua edificii importante ale localitatii. Prima este reprezentata de Muzeul de Arta, infiintat in anul 1980 si functionand in cladirea construita in anul 1930 de catre italienii Carol Zani si Vincenzo Puschiasis. Un reper modern al orasului il reprezinta telegondola inaugurata in luna februarie 2008, care pleaca din Piata Garii, avand punctul terminus pe varful Muntelui Cozla, parcurgand un traseu de 1915 m lungime. Statia de sosire este amenajata in Poiana Trei Coline. Aici se deschide un platou cu vedere de aproape 360 asupra orasului, de unde ai acces direct la Telescaun, partia de schi, partia de tubing si drumul spre Trei Caldari. Din pacate, datorita orei tarzii de pornire a telegondolei (11.00), la data vizitei noastre nu am putut beneficia de serviciile acesteia (foto 5.1, 5.2).

Ne-am continuat calatoria mergand spre Lacul Bicaz, dar cu un scurt popas la frumoasa Manastire Bistrita din satul Bistrita, ctitorie a domnitorului moldovean Alexandru cel Bun. Conform izvoarelor istorice, manastirea a fost zidita in anul 1406, fiind inzestrata cu sate, mosii si odoare scumpe. In anul 1498, Stefan cel Mare a zidit un turn clopotnita, cu paraclis, inchinat Sfantului Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, cu o pictura in fresca de o mare valoare artistica si iconografica care se pastreaza si astazi. In 1546, Petru Rares a renovat manastirea si a construit un zid imprejurul ei. Tot el i-a daruit satul Mojesti cu tot cu venitul produs de acesta. La 1554, Alexandru Lapusneanu a renovat manastirea complet. Manastirea Bistrita are o foarte mare valoare istorica si arheologică. Este zidita in stil bizantin, bogat ornata, avand usa de la intrare pastrata din momentul construirii, lucrata cu multa arta. Se remarca icoana Sfintei Ana, mama Maicii Domnului. Dupa traditie, aceasta icoana a fost data ca „dar de patron” Doamnei Ana, sotia lui Alexandru cel Bun, de catre imparateasa Irena, sotia imparatului bizantin Manuil al II-lea Paleologul si de Patriarhul Matei al Constantinopolului, in 1401. Ulterior, familia voievodala daruieste icoana Sfintei Ana Manastirii Bistrita. In biserica manastirii sunt inmormantati: Alexandru cel Bun, sotia lui Ana, Alexandru, fiul lui Stefan cel Mare, Anastasie, Mitropolitul Sucevei. Manastirea Bistrita este totodata locul in care a fost creat unul dintre cele mai vechi documente ale culturii medievale romanesti: Pomelnicul de la Bistrita. Acesta ofera date interesante si valoroase despre inceputul istoriei voievodale si bisericesti din Moldova (foto 6.1, 6.2).

Urmatoarea oprire am facut-o in apropierea coronamentul barajului ce a creat Lacul Izvorul Muntelui, lac de acumulare aflat pe cursul mijlociu al raului Bistrita, la 4 km in amonte fata de orasul Bicaz. Conform datelor tehnice preluate din Wikipedia, lacul are o lungime de cca. 35 km, un perimetru de 71 km, o suprafata de 32,6 km² si un volum maxim de apa de 1.250 milioane m³, fiind totodata, ca marime, al doilea lac artificial din Romania. Diferenta dintre cotele maxima, aflata la 516 m altitudine si minima, aflata la 434 m altitudine, este de 82 m, depinzand de regimul de exploatare. Barajul a fost construit intre anii 1950 si 1960 pe baza studiilor si proiectelor derulate anterior de catre Institutului de Studii si Proiectari Energetice Bucuresti, ca un baraj de greutate construit din beton ce uneste Muntele Gicovanu cu Obcina Horstei, fiind situat in amonte de confluenta paraului Izvorul Muntelui cu raul Bistrita. Barajul are o inaltime de 127 m, o lungime de 435 m la coronament si o latime maxima la baza de 119 m la nivelul blocurilor deversoare, respectiv 115 m la nivelul blocurilor nedeversoare. In structura sa intra 30 de ploturi separate prin rosturi etansate amonte cu pene de beton armat si tole de cupru. Este strabatut de galerii, puturi de aerisire si nise de vizitare. Prin constructie au fost prevazute incaperi ce adapostesc instalatii de actionare si comanda, echipamente de urmarire, monitorizare seismica si comportare a fiecarui element. La partea superioara se gasesc patru campuri deversoare de 11,5 m latime prevazute pentru o lama de apa de 7 m inaltime (echipate cu stavile segment de 6 m) si patru goliri de fund echipate cu vane plane (2,50 m diametru) dispuse in serie. In afara folosintelor energetice, lacul este utilizat atat pentru agrement, cat si ca arie protejata cu statul de rezervatie acvatica (150 ha). In ce ne priveste, am strabatut “per pedes” coronamentul barajului, dupa care ne-am continuat drumul cu autocarul pe conturul lacului de acumulare pe DN 15, trecand peste viaductul de la Poiana Largului, dupa care am luat-o pe DN17B de-alungul raului Bistritei pana la Vatra Dornei (foto 7.1, 7.2).

Municipiul Vatra Dornei este situat in partea sud-vestica a judetului Suceava, in Depresiunea Dornelor, la o altitudine medie de cca. 800 m, fiind cunoscut inca din secolul al XIX-lea, ca statiune balneara si pentru practicarea sporturilor de iarna. Municipiul este asezat la confluenta raurilor Bistrita Aurie si Dorna, fiind delimitat de Muntii Rarau si Giumalau la nord-est (cu Varful Barnarel – 1.321 metri), Muntii Calimani la sud (cu Varful Dealu Negru – 1.302 metri) si Muntii Suhard la nord (cu Varful Runc – 1.149 metri). Existenta Dornei este atestata inca de pe vremea intemeierii statului Moldova, conform unei legende care leaga numele localitatii de o dragoste tragica a intemeietorului Dragos Voda. Acesta s-ar fi indragostit de pastorita localnica Dorina, pe care a ucis-o dintr-o greseala si, in amintirea ei, a decis ca apa langa care s-a petrecut drama sa poarte numele ei. Conform surselor istorice, prima atestare documentara a localitatii dateaza din anul 1592. La 14 mai 1600 Mihai Viteazul trimite spre Moldova armata condusa de generalul sau, Baba Novac. Acesta urmeaza drumul prin Candreni, peste Mestecanis, spre Campulung si apoi spre Suceava, in urmarirea domnului Moldovei, Ieremia Movila. Dupa anul 1775, Dorna intra sub stapanire austriaca, impreuna cu restul Bucovinei, iar locuitorii din Dorna devin iobagi ai domeniului imparatesc Campulung. Faptul genereaza conflicte care durează aproape un secol. Locuitorii Dornelor incearca sa puna capat opresiunilor si nemultumirilor prin plangeri repetate la imparat si la autoritatile locale, dar ele nu pot fi solutionate pana in jurul anului 1850 cand este abrogată vechea constitutie austriaca si începe perioada de 11 ani a absolutismului monarhic. Evolutia edilitara si urbanistică a localitatii Dorna este puternic marcata de descoperirea uriaselor rezerve de ape minerale raspandite pe o suprafata de mai multe zeci de kilometri patrati. Recunoasterea oficiala a importantei izvoarelor minerale si o analiza completa a lor se datoreaza studiilor din anul 1805 ale doctorului Ignatziu Plusch. Acesta se ocupa mai intai de apele minerale din Poiana Negrii, pentru ca apoi, din anul 1810, sa inainteze autoritatilor de la Viena primele semnale despre starea dezastruoasa a bailor din Vatra Dornei si a izvorului din Poiana Negrii, cu o propunere de relativa sistematizare a lor. Proiectul de amenajare al bailor propus de doctorul Plusch, este aprobat prin decretul administrației din 17 ianuarie 1811, iar inginerul Buholzer primeste ordinul sa construiasca o cladire cu sase cazi de baie la care apa minerala sa fie adusa printr-o conducta si apoi sa curga prin jgheaburi. In anul 1870 Fondul Bisericesc Roman cumpara Baile Vatra Dornei, cunoscute sub numele de Institutul Balnear, impreună cu dreptul de proprietate asupra apelor minerale. Pentru bolnavi se ridica un imobil cu 20 de cabine, pe locul unde ulterior se va construi Hotelul nr. 1 si Cazinoul Vatra Dornei. O etapa noua in dezvoltarea statiunii balneare se inregistreaza in anul 1895, cand geologul Stur intreprinde un studiu geologic al zonei, in baza caruia in anul 1899 sunt finalizate si inaugurate principalele obiective ale statiunii balneoclimaterice Vatra Dornei. Intre acestea se numara: Izvorul Ioan (denumit ulterior Izvorul Unirea), Izvorul Ferdinand si Izvorul Sentinela, toate aflate în vecinatatea cazinoului, inclusiv stabilimentul balnear in care se executau proceduri cu ape carbogazoase si namol de Dorna. Vatra Dornei este declarat oras al Imperiului Austro-Ungar la 17 decembrie 1907. Primul Razboi Mondial aduce luptele pe creasta muntilor din jurul orasului Vatra Dornei transformand zona intr-o fortareata armata a austro-ungarilor. Stationarea trupelor la Vatra Dornei dureaza aproape doi ani, timp in care sunt distruse si orasul si statiunea, dar după unirea Bucovinei cu Regatul Romaniei se pune problema refacerii si administrarii bailor. In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial si in special in anii 1943-1944, statiunea balneara Vatra Dornei sufera din nou nenumarate distrugeri. Oranduirea instalata dupa 1945 preia baile prin actul nationalizarii de la 11 iunie 1948 si incepe o vasta campanie de refacere si modernizare a tuturor obiectivelor care constituiau averea statiunii. Imediat după 1950, statiunea balneară Vatra Dornei intra in exploatare la intreaga capacitate si pana în 1989 continua sa se dezvolte in toate planurile: medical, de agrement, de odihna. In anul 2000, orasul este ridicat la rangul de municipiu. Centrul de desfasurare a majoritatii activitatilor culturale orasenesti este Casa de Cultura „Platon Pardau”, poet si scriitor originar din Vatra Dornei. Aici au loc expozitii, spectacole de teatru, spectacole folclorice, vernisaje si alte manifestări artistice locale. Printre principalele atractii turistice ale orasului se numara parcul natural din centrul statiunii, renumit pentru veveritele sale, si partiile de schi „Dealu Negru”, “Parc”, “Poienita” si “Veverita”, cu diferite grade de dificultate, precum si partia “Dealul Runc” dedicata practicarii de schi fond. Biserica "Nasterea Maicii Domnului" din Vatra Dornei este o biserica ortodoxa care a fost construita in anul 1905 de catre comunitatea germana din oras ca biserică luterană. Dupa emigrarea germanilor, in anul 1940, biserica a fost preluată de statul roman si trecuta din anul 1947 în folosinta comunitatii ortodoxe, fiind largita in perioada 1984-1993, cand i s-a dat actuala forma dupa stilul moldovenesc. Intre anii 1991 si 2002, in parcul orasului, a fost construita Catedrala “Sfanta Treime”, cu o frumoasa arhitectonica exterioara, in stilul specific zonei Moldovei. Avand si un demisol generos ca dimensiuni, Catedrala a fost prevazuta sa serveasca si drept adapost antiaerian. O pata neagra pe harta orasului o reprezinta cladirea vechiului cazinou, amplasat tot in parcul orasului, dar ramasa de multi ani in ruina (foto 8.1, 8.2).

Dupa vizitarea orasului Vatra Dornei si servirea mesei de pranz, ne-am continuat drumul de-alungul Bistritei Aurii catre statiunea Borsa, oprindu-ne pentru putin timp sa vizitam Muzeul Radacinilor din apropierea Pasului Prislop. Intr-o casa batraneasca acoperita cu dranita, fara alti vecini pe o raza de 40 km, Stefan Grec impreuna cu sotia sa colectioneaza de peste 40 de ani radacini de arbori cu forme ciudate, carora le da nume si pe care le expun in casa lor. Aici este amenajat un veritabil muzeu in care pot fi admirate peste 100 de radacini cu forme bizare de arbori gasite de-a lungul anilor in padurile din zona. Pe etichetele lipite pe fiecare radacina in parte stau scrise denumiri precum: „Dracula", „Sarpele incolacit", „Jirinovski", „Creierul padurii", „Fiara din adancuri", „Cumpana fantanii", „Pasarea Phoenix", „Muma padurii", „Painea vietii". Pentru a pastra un timp mai indelungat radacinile, mai cu seama cele de molid, care dupa cativa ani incep sa putrezeasca, Stefan Grec le trateaza cu un bait a carui reteta o tine secreta, dupa care le lacuieste. Peste putin timp am ajuns in Pasul Prislop din Maramures, trecatoarea cea mai inalta din Carpatii Orientali, situata pe DN18 la 1416m altitudine si care face legatura dintre Depresiunea Maramures situata spre vest-nord-vest si valea Bistritei Aurii din Moldova situata spre est-sud-est. Aici se afla un han si o manastire cu hramurile “Schimbarea la Fata” si “Sfanta Treime”, construita cu incepere din 1999 si data in folosinta din 2008. Langa biserica manastirii exista un cimitir militar unde se odihnesc 136 de ostasi, victime ale celor doua Razboaie Mondiale. Pasul este in fiecare sfarsit de august, in prima duminica dupa Adormirea Maicii Domnului, locul de desfasurare al festivalul interjudetean de folclor „Hora de la Prislop”. Acesta este un eveniment cu traditie, fiind mentionat in documente inca din anul 1738. Manifestarea a fost interzisa o lunga perioada, a fost reluata din 1968, prin eforturile profesorului de istorie si folcloristului Nicoara Timis si ale catorva intelectuali din Borsa (foto 9.1, 9.2).

In scurt timp am ajuns in statiunea Borsa din judetul Maramures, unde urma sa fim cazati in noaptea respectiva, nu inainte insa de a mai atinge un obiectiv turistic si anume “Cascada Cailor”, cea mai inalta si una dintre cele mai maiestuase cascade din Carpati, aflata pe versantul nordic al Muntilor Rodnei. Cascada se formeaza din apa rezultata din topirea zapezii si din ploi care se aduna intr-un circ glaciar si de acolo, de pe versantul abrupt al Rezervatiei Piatra Rea, se pravaleste in jos formand o cascada in mai multe trepte cu caderi succesive de 40 m apoi 20 m si din nou 40 m. Legenda spune ca numele cascadei provine de la o intamplare petrecuta aici cu mult timp in urma. O turma de cai a fost incoltita in timpul unei furtuni de catre un urs pe marginea platoului de unde se formeaza cascada iar din cauza spaimei si in lipsa vizibilitatii, caii au sarit in gol pe langa cascada si au murit. De atunci localnicii marcati de eveniment au inceput sa foloseasca numele de Cascada Cailor. Dar nu numai cascada a primit acest nume. Muntele se numeşte Muntele Cailor, circul glaciar a fost denumit Podul Cailor iar paraul care se pravaleste jos pe abrupturi se numeste Izvorul Cailor. La cascada se poate ajunge din statiunea Borsa fie pe jos, urcand prin padure un traseu montan care dureaza o ora si jumatate, fie cu telescaunul. Binenteles, noi am folosit cea de-a doua varianta, iar din varful dealului, care serveste iarna si ca partie de ski, am coborit apoi cca. 30 de minute prin padure pana la Cascada. La intoarcere am urmat acelasi traseu dar in sens invers, cu oarece emotii sa nu se opreasca cumva telescaunul, caci incepuse deja sa se insereze. Un alt obiectiv turistic important ce poate fi atins din statiunea Borsa il constituie Parcul National Muntii Rodnei, cu o suprafata de 47.177 ha, arie protejata de interes national si international, desemnata ca Rezervatie a biosferei de catre Comitetul UNESCO, in cadrul programului "Omul si Biosfera”. Cazarea noastra a fost asigurata la cochetul hotel Victoria, amplasat la 400 m de orasul Borsa, la 2,3 Km de partia de schi Runc-Stiol si 32 Km de Viseu de Sus, care urma sa constituie destinatia noastra din ziua urmatoare (foto 10.1, 10.2).

In cea de-a treia zi a excursiei noastre ne-am deplasat de dimineata catre Viseu de Sus, caci la ora 9.30 aveam programare la “Mocanita”. Orasul Viseu de Sus este situat in nord-estul judetului Maramures, in Depresiunea Maramuresului, la confluenta dintre Valea Viseului si Valea Vaserului. Denumirea Viseu de Sus apare prima data in anul 1385 intr-o diplomă mentionata de Mihaly de Apsa, iar conform „Istoriei Maramuresului” de Alexandru Filipascu, Viseul de Sus a fost numit si „Intre Rauri” (1594), si a fost proprietatea descendentilor lui Stefan Voda. Ocupatiile specifice in localitate, precum cresterea vitelor si pacuraritul, au ramas si astazi importante ramuri ale activitatii taranilor, in vreme ce muncitorii sunt specializati in prelucrarea lemnului. Aflat în inima Maramureșului istoric, orasul Viseu de Sus este o localitate reprezentativa pentru acesta, atat prin perspectiva istorica, cat si prin bogatia de traditii si patrimoniul cultural. Parte a unei zone etnografice care pastreaza mai multe legende, credinte si traditii decat intreaga zona a Maramuresului, Viseu de Sus este un exponent semnificativ pentru vatra maramureseana, cele doua elemente cheie: "apa" si "lemnul", fiind definitorii atat pentru aspectul general al urbei, cat si pentru mestesugurile traditionale. Una dintre cele mai importante valori culturale si tehnice ale tarii, Mocanita de la Viseu de Sus este printre ultimele cai ferate forestiere cu abur din lume. Construita ca si solutie tehnica mai favorabila pentru transportul materialului lemnos decat cel pe apa, calea ferata forestiera functioneaza si astazi, atat pentru rolul initial, cat si pentru transportul turistilor. Lucrarile la linia ferata au incepul in anul 1930 si s-a terminat in 1933, fiind realizate dupa modelul austro-ungar, cu ecartament ingust. Din anul 1933 CFF Viseu de Sus functioneaza aproape fara intrerupere. De luni pana sambata, trenurile de productie transporta busteni de pe Valea Vaserului la fabricile de prelucrare a lemnului din Viseu de Sus. Lungimea totala a caii ferate este de 56 km. Plecand din Viseu de la altitudinea de 600 m, atinge punctul terminus de la Izvorul Comanului cu altitudinea de 1100 m in 8 ore la urcare, respectiv 6 ore la coborare. Din 2008, traseul turistic a fost scurtat la 17 km (cca. 2,5 ore), incheindu-se in gara Paltin. Pe traseul mocanitei exista si alte halte, unele fiind utilizate pentru realimentarea cu apa a locomotivei. Cu ajutorul asociatiei elvetiene “Hilfe fur die Wassertalbahn” au fost repuse in functiune o mare parte din locomotivele vechi, s-au restaurant depoul si cladirea garii si s-au cumparat vagoane noi pentru persoane, care din 2003 sunt folosite cu succes in scop turistic. Din acelasi an exploatarea traseului Mocanitei a intrat sub proprietate privata, aflandu-se sub raspunderea societatii mixte romano-austriece R.G. Holz Company S.R.L. La ora fixata, ne-am imbarcat in vagoane iar Mocanita si-a inceput urcusul catre gara Paltin, fiecare vagon avand la bord cate un reprezentant/reprezentanta al caii ferate, imbracat in costum popular maramuresan, care ne-a controlat biletele, dar ne-a facut si o scurta descriere a traseului si a obiceiurilor zonei. La sosire, aceiasi reprezentanti au descarcat produsele aduse pentru consum, si-au inceput activitatea de bucatari si ospatari la bufetul improvizat in aer liber, iar unii dintre ei au facut si o scurta demonstratie de dansuri populare maramuresene pe muzica unui CD-player. Cativa dintre noi am avut timp sa facem si un scurt circuit recreativ pe dealurile din zona, iar dupa cca. doua ore ne-am inapoiat cu aceeasi garnitura de tren. Singura parte mai putin placuta a calatoriei a fost cauzata de fumul scos de locomotiva care uneori ajungea si in vagoane, datorita utilizarii pentru alimentarea atat a lemnelor cat si a carbunilor La sosirea in gara Viseu de Sus am avut sansa sa vedem doi tineri casatoriti fotografiindu-se pe locomotiva unei Mocanite, un obicei specific acestui loc. Traseul Mocanitei prin Valea Vaserului, parte a Parcului Natural Muntii Maramuresului declarat din 2004 arie protejata de interes national, este deosebit de pitoresc, cu un “landscape” de nota 10. (foto 11.1, 11.2, 11,3, 11.4).

Dupa servirea mesei de pranz la un restaurant din Viseu de Sus, ne-am continuat drumul prin Maramuresul istoric pe Valea Viseului si Valea Izei, cu o prima oprire pentru vizitarea Bisericii de lemn Sf. Nicolae din Bogdan Voda. Numele original al satului este Cuhea, iar din 1970 a fost schimbat in Bogdan Voda, domnitorul, pentru a comemora si a-l onora pe domnitorul Bogdan. El a condus cnezatul inconjurator din Cuhea, a trecut Muntii Carpati la jumatatea secolului al XIV-lea si a devenit fondatorul statului medieval Moldova. Pentru cinstirea memoriei acestuia, in sat a fost ridicat Grupul statuar Bogdan Voievod, opera sculptorului maramuresan Ioan Marchis. Monumentul a fost inaugurat la 29 iunie 2008 de sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Biserica de lemn cu hramul „Sfantul Nicolae” a fost ridicata la 1718, pe locul celei vechi, arsa de tatari la 1717, fiind reprezentativa pentru arhitectura bisericilor de lemn de tip maramuresean datorita corpului sau rotund, inaltat in două trepte, avand acoperisul cu poala dubla, sustinut de console extinse in trepte egale, pe sub care se desfasoara o torsada in relief, ce inconjoara peretii exteriori ai treptei inferioare. Turnul-clopotnita, foarte zvelt, are foisorul iesit in afara si parapetul infundat cu scanduri traforate cu gauri marunte si dese, iar pe laterale, cate trei arcade ingenios imbinate, peste care se inalta un coif patrat la baza, ce continua octogonal, prelungindu-se cu o cruce simpla din fier forjat. Spre deosebire de majoritatea bisericilor maramuresene, aflate pe coline, biserica “Sf. Nicolae” se afla in mijlocul satului, in mijlocul cimitirului vechi. Peretii sunt construiti din barne cioplite, fara decoratiuni, singura exceptie fiind franghia rasucita sculptata, care inconjoara biserica. Peretii interiori au fost pictati în 1754 la comanda ctitorului Pan Vasili Samplontai din Sapanta. Portretul ctitorului si jiltul sau se pastreaza in naosul bisericii. Biserica de lemn a fost declarata monument istoric prin Legea nr. 5/2000 privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului national. In imediata vecinatate a bisericii “Sf. Nicolae”, se remarca o biserica noua, din piatra, cu o arhitectura moderna, construita in perioada 1990-2002, denumita “Invierea Domnului”. Din pacate, la data vizitei noastre, ambele biserici erau inchise, preotul paroh neraspunzand apelului telefonic al ghidului nostru (foto 12.1, 12.2).

Obiectivul urmator al excursiei noastre l-a constituit vizitarea Complexului Monahal “Manastirea Barsana”, aflat in comuna cu acelasi nume asezata pe malul drept al raului Iza, la o distanta de 20 km de Sighetul Marmatiei. Prima atestare documentara despre comuna Barsana dateaza din 1326, cand printr-o diploma, regale Carol Robert I de Anjou, recunoaste si intareste in aceste locuri pe cneazul Stanislau, iar in alt document acelasi cneaz este numit fiul lui Barsan. Atoponimul Barsan vine de la traditia pacurarilor care cresteau oi (barsane), adica cu lana deasa, moale si lunga. Urmasii cneazului Stan Barsan reprezinta si astazi familiile de baza ale satului. Intr-un document din 21 iulie 1390 privind posesiunile Dragosestilor, voievozi ai Maramuresului, nepoti ai lui Dragos Voda (descalecatorul in Moldova), este amintit un drum a carui bifurcare ducea inca de atunci la manastire si, respectiv, in satul Barsana. Deoarece anterior s-a vorbit despre Bogdan Voda ca intemeietor al statului medieval Moldova, iar acum s-a mentionat numele lui Dragos Voda descalecatorul in Moldova, ambii provenind din familii maramuresene, consider necesara clarificarea problemei, apeland la surse istorice autorizate. Conform acestor surse, intemeierea noului stat este asociata mai intai cu numele lui Dragos, primul voievod al Moldovei, care, venind pentru vanat din Maramures la malurile raului Moldova si placandu-i locurile, le-a populat cu romani maramureseni. Voievodatul intemeiat de Dragos si consemnat cu numele de Moldavia, dependent insa de Regatul Ungar al lui Ludovic cel Mare, are centrul la Baia si tine sigiliul acestui oras, fapt consemnat in 1334. Voievodul Bogdan din Maramures a intrat alaturi de altii in conflict cu regele ungar spre sfarsitul primei jumatati a secolului XIV. Considerat cea mai importanta persoana dintre razvratiti, in jurul anilor 1342-1343 regele Ludovic I i-a retras titlul de voievod declarandu-l „infidel notoriu” si, din cauza unei interventii armate, viitorul voievod al Moldovei decide sa treaca Carpatii Orientali insotit de intreg clanul sau, fiii, rudele si o mica armata. In jurul anului 1363, Bogdan il alunga pe ultimul succesor al lui Dragos, punand bazele viitorului stat independent. Incercarile ulterioare ale lui Ludovic cel Mare al Ungariei de a-l readuce pe Bogdan la statutul de vasal nu reusesc si, ca atare, acesta, invingator asupra fortelor militare trimise contra lui, se mentine ca domn independent, incepand o noua dinastie numita a Bogdanestilor, cunoscuta in istoriografia moderna ca Dinastia Musatinilor. Revenind la istoricul Manastirii Barsana, se pare ca aceasta a fost construita pe la mijlocul veacului al XVI-lea de Dragosesti, pe una dintre proprietatile lor. Chiar in conditiile presiunilor asupra lacaselor de cult ortodox din zona, manastirea va rezista pana la 1791, cand averea lacasului a fost confiscata de statul austriac si predate asezamantului greco-catolic de la Cernoc. Dupa 600 de ani de la mentionarea manastirii si dupa 200 de ani de la incetarea existentei sale, la Barsana renaste viata monahala, cand Justinian Chira, episcopul Maramuresului si Satmarului binecuvanteaza locul in 1993 pentru o noua manastire. Ceea ce se vede astazi la Barsana este un impresionant ansamblu monahal construit din lemn, in traditie locala, numai cu mesteri din Barsana, sub indrumarea arhitectului Cordos Dorel. Ansamblul cuprinde poarta maramureseana, turnul-clopotnita, biserica inalta de 57 m , altarul de vara, casa cu chilii si paraclis (pe mai multe niveluri), casa mesterilor, casa voievodala si muzeul care ofera o imagine de ansablu asupra istoriei, culturii si civilizatiei maramuresene. Noua biserica de lemn din complexul monahal “Manastirea Barsana”, nu trebuie confundata insa cu Biserica de lemn a vechii Manastiri Barsana aflata astazi pe dealul numit Jbar din localitatea Barsana. Biserica veche, construita in 1720 si avand hramul “Intrarea Maicii Domnului in Biserica” se afla pe lista monumentelor istorice, fiind inclusa in patrimoniul cultural mondial UNESCO impreuna cu alte sapte biserici din judetul Maramures, inca din decembrie 1999 (foto 13.1, 13.2, 13,3).

Am plecat de la Barsana cu sufletul plin de cele vazute, caci frumusetea locului nu este data numai de semnificatia sa religioasa, ci emana din fiecare constructie care se releva ca o adevarata opera de arta. Ne-am continuat drumul cu autocarul circuland pe DN18 spre Baia Mare, pe un drum cu multe serpentine ce trece prin Pasul Gutai situat in vestul Masivului Gutai, la aproape 1.000 m altitudine. Dupa ce am trecut de Hanul Pintea Viteazul, ne-am oprit pentru cateva clipe la Mormantul lui Pintea, reprezentat de o stanca cu o placa comemorativa, avand in varf o cruce in stil maramuresean. Istoria spune ca il chema Grigore Pintea si era fiu de mic nobil din Tara Lapusului. Se nascuse in satul Magoaja, dar urmele trecerii sale au ramas peste tot in Maramures. Fie ca ne referim la Izvorul Pintii, la Casa lui Pintea sau la Varful Pintii, maramuresenii au un respect deosebit pentru el. E deja traditie in Maramures sa se povesteasca iarna, la gura sobei, ce ispravi facea Pintea Viteazul. Si se spune despre el ca era un voinic cu un cal nazdravan, care scapa de potera sarind de pe un varf de munte pe altul. Alte legende spun ca Pintea si fartatii sai au scapat de potera folosind aripi de sindrila cu care si-au luat zborul peste munti. Atunci cand a fost doborat, in 1703, au aparut noi legende. Se spune ca a fost tradat de un haiduc ortac, pentru 500 de talanti si ca a fost ucis de un trimis special al Imparatului Leopold, cu un glont din argint, piper si grau de primavara. Se stie insa ca luase destule bogatii de la grofi, care apoi au fost date saracilor. Multi au crezut ca haiducii si-au pastrat o buna parte din avutiile jefuite. Si nu putini sunt cei care ar vrea sa dea de urma comorilor lui Pintea, pentru ca si in cantece se vorbeste mereu de averi. Se credea ca pestera lui Pintea de langa satul Mara era plina de avutii si destui s-au incumetat sa le caute. Legendele spun ca pestera era pazita de haiduci, cu randul si ca inauntru era o masa de piatra, dar mai departe de ea nu se putea vedea deoarece apareau limbi de foc si fum. Spre seara am ajuns in Baia Mare unde am fost cazati la hotelul Rivulus. Gazdele ne-au intampinat la sosire cu cate un paharel de palinca, iar la restaurantul hotelului am avut surpriza sa putem admira demonstratia unui ansamblu local de dansuri maramuresene (foto 14.1).

Cea de-a patra zi a excursiei noastre ne-am inceput-o cu vizitarea Muzeului de Mineralogie “Victor Gorduza” din Baia Mare. Muzeul gazduieste o expoziție desfasurata pe 900 mp, in care sunt expuse peste 1.000 de esantioane minerale, roci si fosile. In depozitele institutiei se afla alte 15.000 de piese. Denumirea neoficiala, culturala prin excelenta si unanim uzitata este Muzeul Florilor de Mina. Conform definitiei date  de Victor Gorduza, directorul institutiei, „Floarea de mina este un esantion mineral recoltat din subteran, monomineral sau format din mai multe minerale, posedand calitati estetice deosebite datorita concresterii cristalelor, culorii, formelor, dimensiunilor de exceptie ale unor cristale componente, care in totalitate fac ca piesa să fie bine individualizata fata de celelalte”. La parter, expozitia de baza prezinta alcatuirea geologică a Nord-Vestului Romaniei, sistematica mineralelor hidrotermale si zacamintele de metale neferoase de pe rama sudica a muntilor Oas-Gutai, precum si din Tibles si zona Borsa-Viseu: blenda, calcopirita, pirita, stibina, pirotina, marcasita, tetraedrit, semseyt, calcit, rodocrozit, baritina, gips, wolframit, scheelit, vivianit, cuart. La etaj, spatiul expozitional cuprinde piesele cele mai impresionante, pline de poezie si culoare, invaluite intr-o muzica de ambianta ce creeaza un sincretism imagine-melos propice desfasurarii unor actiuni culturale de inaltă tinuta. Aici se desfasoara anual manifestarea de decernare a premiilor „Cartile Anului”, organizata de filiala judeteană a Uniunii Scriitorilor din Romania. Muzeul, deschis oficial pe 6 noiembrie 1989, gazduieste cea mai valoroasa colectie mineralogica regionala din Europa. Anul 2011 a marcat darea în folosinta a noului corp de cladire, cu o importanta si multipla functiune culturala, ce cuprinde sali pentru organizarea de expozitii temporare, o sala de conferinte, atelierul educational si biblioteca, arhiva si spatii de depozitare si conservare (foto 15.1, 15.2, 15.3).

Ne-am urcat din nou in autocar reintorcandu-ne spre pasul Gutai, cu un prim popas la Complexul Turistic Suior. Acesta dispune de doua puncte distincte. Primul, denumit Suior baza, avand in dotare si o mica pastravarie, este compus dintr-un restaurant elegant cu terasa, cu o capacitate de cca. 120 locuri, precum si o braserie de 60 de locuri, aflata la baza unei partii de ski. Aceasta este deservita de un telescaun care urca pana la cota 1000, care constituie cel de-al doilea punct de lucru al complexului. Aici se gaseste un alt restaurantul de cca. 100 de locuri construit in acelasi stil rustic si elegant, pe malul unui lac plin cu pesti si inconjurat de paduri de foioase. Citind oferta culinara a localului am retinut cu interes platourile rustice precum: ”Darnicia morosanului”, ”Gustarea pastorilor”, ”Placerea haiducilor”, ”Ospatul drumetilor”, toate acestea ”stropite” din plin cu horinca ”verde” de Maramures si cu vin la carafa. In vecinatatea restaurantului pot fi admirate trei cabane turistice din lemn denumite Gutai, Tibles si Pietrosu, dupa vestitii munti ai Maramuresului. Am urcat cu telescaunul pana la cota 1000, unde am servit o bere pe malul lacului, l-am inconjurat pe o frumoasa poteca forestiera, dupa care am coborat cu telescaunul pentru a ne continua drumul spre Ocna Sugatag. Dupa cca. o ora de mers am facut un nou popas in zona satului Mara, unde se afla o cascada si o foarte frumoasa pastravarie cu denumirea “Pastravaria Alex – Happy fish”. Ne-am plimbat un timp si am facut fotografii in decorul superb al locului, adulmecand totodata mirosurile imbietoare ce veneau de la bucataria in aer liber a restaurantului, de unde erau serviti oaspetii. Nu s-a putut manca aici, deoarece locul era foarte aglomerat, asa incat ne-am continuat drumul, oprindu-ne la Sighetul Mamatiei, municipiu in judetul Maramures (foto 16.1, 16.2, 16.3, 16.4).

Sighetul este situat la confluenta raurilor Iza si Tisa, fiind considerat centrul cultural si economic al Maramuresului istoric. Web-siteul oficial al orasului mentioneaza ca originea numelui sau este cuvantul traco-dacic “Zeget”, insemnand “cetate”. Numele poate veni insa si de la cuvantul maghiar „Sziget”, pronuntat identic in romaneste, care inseamnă „insula”, orasul fiind inconjurat de apele raurilor Iza, Tisa si Ronisoara, sau de la numele rutenesc “Sihot”, cu care era desemnat acest loc de targ in vechime. Prima atestare scrisa a localitatii Sighet dateaza din 1326, iar in 1334 un Benedict, paroh la Sighet, este mentionat in listele papale. Reperele vizitabile ale orasului sunt reprezentate de Muzeul Satului Maramuresean, Muzeul Etnografic al Maramuresului, dar cel mai important este considerat Inchisoarea Sighet, devenita astazi Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei. Conform istoricului succint al inchisorii facut de catre Fundatia Academia Civica, inchisoarea Sighet a fost construita in 1897 ca inchisoare de drept comun. Dupa 1945 prin Sighet se facea repatrierea fostilor prizonieri si fostilor deportati din URSS. In august 1948 a devenit loc de detentie pentru un grup de studenti, elevi si tarani maramureseni, dintre care o parte traiesc si astazi la Sighet. In zilele de 5-6 mai 1950 au fost adusi la penitenciarul Sighet peste o suta de demnitari din intreaga tara (fosti ministri, academicieni, economisti, militari, istorici, ziaristi, politicieni), unii dintre ei condamnati la pedepse grele, altii nici macar judecati. Majoritatea aveau peste 60 de ani. In octombrie-noiembrie 1950 au fost transportati la Sighet si 45-50 de episcopi si preoti greco-catolici si romano-catolici. Penitenciarul era considerat “unitate de munca speciala”, cunoscuta sub numele de “colonia Dunarea”, dar era in realitate un loc de exterminare pentru elitele tarii si in acelasi timp un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind situata la mai putin de doi kilometri. Detinutii erau tinuti in conditii insalubre, hraniti mizerabil, opriti de a se intinde ziua pe paturile din celulele fara incalzire. Nu aveau voie sa priveasca pe fereastra. Intr-un tarziu, la geamuri au fost puse obloane, incat se putea vedea numai cerul. Umilinta si batjocora faceau parte din programul de exterminare. In 1955, ca urmare a conventiei de la Geneva si admiterii Romaniei comuniste (RPR) in ONU, a avut loc o gratiere. Parte din detinutii politici din inchisorile romanesti au fost eliberati, parte transferati in alte locuri, inclusiv in domiciliu obligatoriu. La Sighet din cei cca. 200 de detinuti, 54 murisera. In 1977 inchisoarea a fost dezafectata si a intrat intr-un proces de degradare. Fundatia Academia Civica (presedinte fondator Ana Blandiana) a preluat ruina inchisorii in 1995, in vederea transformarii ei in Memorial. Din 1995 cladirea inchisorii este amenajata ca muzeu, aici avandu-si sediul Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei, cunoscut ca Memorialul Durerii din Sighet, acesta fiind pus in anul 1995 sub egida Consiliului Europei. Primele sali ale muzeului au fost inaugurate în 1997, an în care Memorialul a fost declarat "ansamblu de interes national", totodată fiind recunoscut drept cel mai important proiect dedicat de societatea civila reconstituirii si analizei trecutului comunist, proiect unic in tarile est-europene. Am vizitat cu piosenie acest loc pe intreg parcursul celor doua ore avute la dispozitie in Sighet, fiind impresionati atat de marturiile descoperite ale atrocitatilor comise in comunism, cat si de decenta, sensibilitatea si profesionalismul cu care a fost conceput Memorialul. Sunt expuse si cateva opera de arta plastica cu tematica specifica care completeaza profilul Memorialului, oferindu-i o personalitate speciala printre muzeele de istorie. Lucrarea de cea mai mare amploare artistica, amplasata intr-o curte interioare a fostei inchisori, este grupul statuar “Cortegiul Sacrificatilor”, o adevarata emblema a muzeului, reprezentand optsprezece siluete umane mergand spre un zid care le inchide orizontul, asa cum comunismul zagaduise viata a milioane de oameni. Din pacate, o parte din excursionistii colegi de autocar, atat tineri, dar si unii in varsta, nu au dorit sa viziteze Memorialul. Daca pentru tineri scuza posibila ar fi ca nu au cunoscut aceste lucruri, iar din ignoranta si lipsa de cultura generala nu sunt cu adevarat interesati in istoria propriului popor, celor varstnici nu le gasesc nici o scuza, sau cine stie, poate unii s-au simtit partasi intr-un fel sau altul la nedreptatile si abuzurile comise in perioada comunista (foto 17.1, 17.2).

Ne-am continuat drumul spre Sapanta, cu o prima oprire la Manastirea Sapanta-Peri. Aceasta este situata in apropierea localitatii Sapanta, fiind o manastire cu traditie infiintata pe vremea voievozilor Dragosesti pe locul unei vechi sihastrii ce purta hramul Sfantul Arghanghel Mihail. Voievodul Balcu si apoi si Drag (nepoti ai lui Dragos Voda) au daruit acestei manastiri terenuri si bunuri, astfel incat in 1391 este ridicata o biserica din piatra. Aceasta este ridicata la rangul de Stavropighie Patriarhala cu jurisdictie peste bisericile din opt tinuturi si timp de 312 ani aici si-a avut sediul Episcopia Ortodoxa Romana a Maramuresului. In aceasta perioada Sapanta-Peri a servit ca resedinta multor episcopi printre care si Iosif Stoica, canonizat ulterior de catre Sfantul Sinod in 1992 cu numele de Sfantul Iosif Marturisitorul din Maramures, praznuit la 24 aprilie. La Sapanta-Peri a existat de asemenea una din scolile de caligrafie insemnate din Romania, aici au fost traduse si copiate in romana pentru prima data Psaltirea, Evanghelia, Legenda duminicii, Codicele Voronetean si Faptele Apostolilor. Distrusa in 1703, Manastirea Sapanta-Peri a fost reconstruita la finele secolului 20, inceputul secolului 21 in Parcul Dendrologic Livada, nu departe de locatia originala (care astazi se afla in Ucraina). Aici a fost construita cea mai inalta biserica de lemn din lume, biserica ce poarta hramul Sfantul Arhanghel Mihail,  inalta de 78 de metri (mai inalta decat Statuia Libertatii din New York). Constructia a fost realizata dupa planurile arhitectului Dorel Cordos de catre mesterul Ioan Stiopei zis Buga din Barsana. Biserica a fost sfintita la 31 august 2003, iar intre 2003-2004 a fost construit si altarul de vara de catre acelasi mester. Urmatoarea oprire am facut-o la Cimitirul Vesel din Sapanta. Acesta este faimos pentru crucile mormintelor viu colorate si picturile naive reprezentand scene din viata si ocupatia persoanelor inhumate. Pe unele cruci exista chiar versuri in care sunt amintite, deseori cu nuante umoristice, persoanele respective. Materialul folosit pentru cruci este lemn de stejar inscriptionat manual dupa ce a fost taiat si uscat. Dupa ce crucea este sculptata ea este pictata de obicei cu un fundal albastru asa numitul “Albastru de Sapanta“. Scenele sunt pictate folosind culori vibrante: galben, rosu, alb si verde. In partea de sus a fiecarei cruci exista un basorelief cu o scena din viata celui decedat. Scenele sunt simple si naive in stil, dar aduc din trecut viata locuitorilor satului, redand un aspect relevant din viata fiecaruia. Ele prezinta femei torcand lana, tesand covoare sau facand paine, barbati care taie lemne sau ara pamantul, pastori cu turmele, lucratori in lemn, lautari si multe alte ocupatii. Ineditul acestui cimitir este diferentierea fata de cultura populara, care considera moartea ca un eveniment trist. S-a facut ipoteza ca Stan Ioan Patras, sculptor, pictor si poet popular, cel care timp de 50 de ani a creat sute de cruci din lemn inscriptate in stilul sau caracteristic, s-ar fi inspirat din cultura dacilor, care socoteau moartea ca un eveniment vesel. Din 1935 dateaza primul epitaf, iar din anii 1960 incoace, intreg cimitirul a fost populat cu peste 800 astfel de cruci, devenind un muzeu in aer liber de natura unica si o atractie turistica. Dupa moartea lui Patras in 1977 opera sa a fost continuata de ucenicul sau Dumitru Pop Tincu. Din anul 2009, cimitirul este obiectivul festivalului anual „Drumul Lung spre Cimitirul Vesel”. Din pacate, biserica cimitirului, despre care imi amintesc ca avea o frumoasa pictura interioara cu cca. 30 de ani in urma cand am vizitat-o pentru prima data, acum se afla in “reparatie capitala”, inceputa din 2008, dar sistata din 2009, ca urmare a disputelor dintre parohiile ortodoxa si cea greco-catolica. Acelasi gen de dispute am aflat ca s-au purtat si inca exista la Biserica Sf. Nicolae din Bogdan Voda, ceea ce ridica unele semne de intrebare cu privire la toleranta religioasa a clerului din Romania. La plecare, am cumparat o sticla de palinca de la unul dintre gospodarii din sat, ca amintire “gustativa” a frumoaselor locuri vizitate. Ne-am reintors la Baia Mare prin Huta Certeze, mergand un timp de-alungul Tisei, unde am putut vedea unul din podurile  dintre Romania si Ucraina distrus “pe jumatate” de sovietici dupa cel de-al doilea razboi mondial si ramas nereconstruit. Despre podul istoric din lemn de peste Tisa care leaga Sighetul Marmatiei de Solotvino (Ucraina) inaugurat in 2007 s-a scris ca a fost deja afectat de un proces de putrezire datorita unor ciuperci si conditiilor meteorologice care au favorizat dezvoltarea lor. Tot presa ne informeaza ca din 2014 s-a demarat un proiect pentru un nou pod rutier de mare trafic peste raul Tisa in zona Teplita, dar a carui punere in practica se pare ca inca stagneaza. Comuna Certeze din judetul Satu Mare a ajuns celebra pentru vilele ridicate de osenii plecati la munca in strainatate. Locuitorii din zona Negresti-Oas, unde se afla si localitatile Certeze si Huta Certeze, au fost printre primii romani care au plecat peste granita. Destinatia lor principala a fost Franta, unde osenii au intemeiat adevarate colonii. Exista nenumarate povesti despre osenii care au facut avere muncind la ridicarea vilelor din "fouburguri", suburbiile capitalei franceze. Altii au muncit sa ridice zgarie-nori care sa se intreaca in inaltime cu cei din cartierul parizian “La Defense”. Cele mai multe dintre vilele din Certeze au fost ridicate de echipe formate din frati, verisori, nasi si fini. De altfel, in conditiile in care osenii se numara printre cei mai apreciati si mai harnici constructori din Franta sau Italia, ei s-ar fi simtit jigniti daca cineva le-ar fi propus sa angajeze muncitori din alte zone ale Romaniei. In prezent, deoarece multe din santierele pe care munceau si-au inchis portile, multi dintre oseni au revenit acasa. Oamenii s-au apucat sa isi amenajeze casele in care nu apucau sa locuiasca pana acum decat vreo cateva saptamani pe an. Astfel, in centrul comunei Certeze au aparut case care au in gradina palmieri crescuti in ghivece ori cascade artificiale. Cu cat amenajarile sunt mai nastrusnice, cu atat fala proprietarului este mai mare. Prestigiul social este proportional cu marimea casei. De pilda, in Certeze, cine are o casa mai mica de 500 metri patrati nu poate sa treaca drept un om avut. Am vazut aceste case-palat din mersul autocarului, minunandu-ne de ambitia nemasurata a acestor oameni de a-si expune public potenta financiara (foto 18.1, 18.2, 18.3, 18.4).

Ne-am inceput ziua a cincea a excursiei noastre printr-un tur pietonal al orasului Baia Mare (in maghiara Nagybánya, in germana Frauenbach, in latina Rivulus Dominarum), municipiul de resedinta al judetului Maramures. Plasat in mijlocul cursului raului Sasar, intr-o arie a unei depresiuni la inaltimea medie de 194 metri deasupra nivelului marii, orasul Baia Mare permite accesul catre frumoase rute montane precum Ignisul (1307 m), Mogosa (1246 m), Gutai (1443 m), Creasta Cocosului (1428 m), s.a. Pe langa importanta lor miniera, unele locuri precum, Izvoare si Mogosa sunt cunoscute pentru potentialul lor turistic, atat vara cat si iarna. Localitatea este atestata documentar pentru prima oara in 1329, sub denumirea Raul Doamnelor (Rivulus Dominarum) intr-un act al cancelariei regelui Carol Robert, dezvoltandu-se ca un centru aurifer in secolele XIV-XV. In 1446 orasul devine proprietatea familiei lui Iancu de Hunedoara ca recompensa pentru lupta dusa de acesta impotriva turcilor. El va dispune ridicarea Catedralei “Sfantul Stefan” (primul rege crestin al Ungariei), din care in prezent se mai pastreaza doar Turnul Stefan. In 1469 regele maghiar (de origine romana) Matei Corvin a acordat localitatii dreptul de a se inconjura cu ziduri de aparare, astfel fiind construita cetatea medievala a Baii Mari. Cu toate acestea, in 1490 Baia Mare a fost ocupată de trupele poloneze ale printului Ioan Albert. In 1703 a scapat pentru scurt timp de sub controlul Imperiului Austriac, atunci cand Pintea Viteazul a participat cu trupele sale, alaturi de Francisc Rakoczi al II-lea, la preluarea orasului. Din 1889 dateaza prima publicatie in limba romana, "Gutinul", saptamanal socio-literar si economic. In anii comunismului, obiectivul economic principal al orasului il reprezenta Combinatul Metalurgica de Metale Neferoase care producea lingouri de aur, care in anii 1970 erau recunoscute de bursa din Londra ca fiind corespunzatoare din punct de vedere calitativ si circulau pe piata mondiala. In asa numitele vremuri bune ale sale, la Combinat lucrau peste trei mii de angajati si se produceau, anual, 40 de mii de tone de cupru, 120 de tone de argint si 12 tone de aur. In 1991, in conditiile economiei de piata, Combinatul a fost reorganizat in Societatea Comerciala Phoenix S.A, privatizata in 1997 si vanduta unor investitori indieni, care la scurt timp o revand altor investitori, fiind inregistrata la registrul comertului ca S.C. CUPROM S.A Baia Mare. Din pacate, odata cu scaderea productiei miniere, se diminuiaza si productia metalurgica din concentratele miniere indigene, astfel ca din ianuarie 2007 activitatea CUPROM inceteaza. Dintre dotarile fostului Combinat ramase in voia sortii se remarca Turnul acestuia, un mastodont de 351,5 metri cu o deschidere la baza de 20 de metri, iar la varf un diametru de 9 metri. Impresionanta constructie urma sa disperseze gazele rezultate in urma activitatilor industriale, iar in acest mod sa reduca poluarea din municipiu. Cu toate ca giganticul Turn s-a dovedit ineficient in rezolvarea problemelor legate de calitatea aerului, impresionanta constructie inca domina prin grandoarea sa orasul, in prezent existand ipoteza ca Turnul sa fie valorificat ca obiectiv turistic. Dintre punctele de atractie ale municipiului se mai mentioneaza Turnul Stefan, parte a fostei catedrale “Sf. Stefan”, construit intre 1446-1468, avand peste 45 m inaltime. Un alt obiectiv turistic este Bastionul Macelarilor, construit in sec. XIV-XV, turnul ce se vede astazi fiind ultimul ramas din cele sapte turnuri medievale de aparare ale orasului. Legenda spune ca de aici s-a tras glontul care l-a ucis pe haiducul Pintea Viteazul. Alte obiective turistice importante sunt Casa Elisabeta, construita in 1446 de catre Iancu de Hunedoara pentru sotia sa, Elisabeta, mama lui Matei Corvin, precum si Hanul Vulturul Negru, constructie din sec. XVIII care a functionat initial ca si han, ulterior devenind primarie si judecatorie (foto 19.1, 19.2, 19.3).

Ne-am imbarcat din nou in autocar avand ca destinatie municipiul Cluj-Napoca aflat la o distanta de 149 km. Clujul (in latină Claudiopolis, in maghiara Kolozsvár, in germană Klausenburg), din 1974 Cluj-Napoca, a fost in trecut resedinta Comitatului Cluj si una dintre capitalele istorice ale Transilvaniei. Numele de Cluj provine, cel mai probabil, din latinescul Castrum Clus, folosit pentru intaia oara in secolul al XII-lea pentru a desemna cetatea orasului medieval din acest loc. Prima atestare documentara a unei asezari pe teritoriul de astazi al Clujului a fost facuta de geograful grec Claudius Ptolemeu, care a mentionat aici una dintre cele mai insemnate localitati din Dacia, cu numele Napoca. Cea dintai atestare a Napocii romane dateaza din perioada imediat urmatoare razboaielor de cucerire a Daciei, din anii 107-108, si consta dintr-o borna militara, descoperită la Aiton, rezultata de la constructia unui drum strategic imperial. Fondata pe malul drept al raului Samus (Somes), Napoca era la inceput un simplu sat (vicus). Ea devine asezare urbana (civitas) in timpul imparatului Hadrian, in anul 124 d.Hr., sub numele de Municipium Aelium Hadrianum Napoca, atestat in inscriptii. Ajunsa capitala a provinciei, Napoca este ridicata apoi la rangul de colonia, fiind denumita Colonia Aurelia Napoca, privilegiu acordat de Marcus Aurelius sau de Commodus. Orasul se bucura de “ius Italicum”, care prevedea diferite facilitati fiscale pentru cetatenii sai. Exista numeroase dovezi arheologice ale continuitatii romane la Napoca. Dupa retragerea administratiei romane din Dacia, in anul 271 d.Hr., viata urbana odinioara infloritoare avea sa inceteze. In epoca medievala, Clujul a fost atestat documentar pentru prima data in anul 1167, sub denumirea Castrum Clus. Mari grupuri de colonisti sasi s-au asezat în cetatea Clujului in timpul regelui Stefan al V-lea al Ungariei, dupa decimarea populatiei orasului in timpul atacurilor tatare. In data de 19 august 1316 regele Carol Robert de Anjou a raspuns solicitarii comitelui clujean Stark si a acordat asezarii statutul de oras. Clujenii obtin dreptul de a-si alege liberi judele, cu putere de a judeca pricinile intre ei, in afara de omucidere, care se judeca impreuna de catre judele orasenesc si judele regesc. Imparatul romano-german Sigismund de Luxemburg, devenit totodata rege al Ungariei, a extins in anul 1405 privilegiile clujenilor, drept rasplata pentru seriozitatea lor. Astfel, clujenii primesc dreptul de a-si intari si inconjura orasul cu ziduri, de a ridica turnuri si metereze, de a le inconjura cu santuri, de a-si alege pe langa judele orasenesc 12 jurați drept consilieri. Treptat, Clujul a devenit un centru pentru productia si schimbul de marfuri, mestesugurile mai dezvoltate fiind cojocaritul-blanaritul si macelaritul. Sunt pomenite de asemenea breslele fierarilor, morarilor, berarilor, croitorilor si selarilor. Pe parcursul secolului al XV-lea au fost intarite vechile bresle clujene, lucru de care s-a ingrijit si Matei Corvin, rege al Ungariei intre 1458 si 1490, nascut aici. El a acordat o serie de 41 de privilegii localitatii sale natale, aparand-o in conflictele cu asezarile din jur. Cetatea Clujului si-a castigat pana in secolul al XV-lea recunoasterea europeană. Arhitectura specifica europeana reprezentata de stilul gotic tarziu se regaseau in Biserica Romano-Catolică „Sfantul Mihail”, dar si in multe case particulare. Regele Stefan Báthory a infiintat in data de 12 mai 1581 Universitatea din Cluj, careia i-a acordat veniturile manastirii de la Cluj-Manastur, cu sase sate. La sfarsitul secolului al XVII-lea Clujul a intrat sub dominatie austriaca. Orasul va adaposti tratativele dintre Nicolae Balcescu si Cezar Bolliac, pentru unirea revolutiei romane cu cea maghiara. Infrangerea revolutiei ungare a dus la instaurarea regimului absolutist. In urma constituirii Austro-Ungariei in 1867, Clujul si Transilvania au fost reintegrate in Regatul Ungariei. In perioada Belle Époque (1884-1914) a fost construita Universitatea „Franz Josef”, Biblioteca Centrala Universitara, cladirea Liceului Unitarian, Teatrul National, Palatul de Justitie, Palatul Primariei, Palatul de Finante s.a. Dupa incheierea primului razboi mondial si unirea Transilvaniei cu Regatul Romaniei primarul Clujului, Gusztáv Haller, a refuzat sa depuna juramantul de fidelitate fata de noile autoritati, iar in locul sau Consiliul Dirigent l-a numit primar pe Iulian Pop. In 1940, in urma Dictatului de la Viena, Clujul a revenit sub administratie maghiara. Fortele armate maghiare si germane care controlau orasul au fost respinse de trupele romane si sovietice in octombrie 1944, iar prin Tratatul de la Paris din 1947, Clujul a intrat din nou in componenta Romaniei. Clujul de astazi ti se releva ca un oras modern, incarcat de istorie, cu numeroase obiective turistice pentru care iti trebuie mai multe zile pentru a le vizita. Dintre acestea, pe primul plan se situeaza Piata Unirii, inima orasului si una dintre cele mai vechi piete din orasele central si est-europene. Pe cele patru laturi ale sale se gasesc case si palate (neo)renascentiste, baroce si eclectice, cum sunt Palatul Banffi (adapostind astazi Muzeul de Arta) si cladirea Hotelului Continental, ridicata la 1894. In mijlocul pietei se afla Biserica gotica “Sf. Mihail” si grupul statuar Matei Corvin. Dintre celelalte obiective turistice importante se mentioneaza Cetatuia, fortificatie construita in perioada Habsburgica (in prima parte a secolului al XVIII-lea)  in varful dealului cu acelasi nume, Piata Muzeului si stradutele adiacente, Teatrul National si Opera Romana, Catedrala Mitropolitana, Bastionul Croitorilor si Observatorul Astronomic, Biserica romano-catolica “Sfantul Mihail”, considerata a fi unul dintre cele mai impozante edificii de cult din Romania, Parcul Central si Parcul Etnografic “Romulus Vuia”, si, binenteles, celebra Gradina Botanica “Alexandru Borza”. Excursia noastra avea prevazuta o stationare de numai 3 ore in Cluj, asa incat obiectivele turistice de vizitat trebuiau alese cu mult discernamant. In prima parte a vizitei noastre am mers cu grupul sa vedem Gradina Botanica. Intinsa pe o suprafata de aproape 14 hectare, in partea sudica a Clujului, Gradina Botanica  a Universitatii Babes-Bolyai a fost fondata in 1920 de profesorul Alexandru Borza, dezvoltandu-se in timp atat ca si obiectiv turistic clujean cat si ca important spatiu didactic si stiintific. A fost deschisa oficial pentru vizitatori pe data de 25 iunie 1925 si este inscrisa in anul 2010 pe lista monumentelor istorice din județul Cluj, elaborata de Ministerul Culturii si Patrimoniului National din Romania. Gradina contine pe teritoriul sau peste 10 000 specii de plante din toate colturile lumii, fiind structurata pe mai multe sectoare: ornamental, fitogeografic, sistematic, economic si medicinal. Flora si vegetatia romaneasca sunt reprezentate prin plante din campiile transilvane, Muntii Carpati, Banat, etc. Printre atractiile gradinii se numara Gradina japoneză (o gradina in stil japonez cu un parau si o casuta in stil japonez), Gradina romana cu vestigii arheologice din vechea colonie romana Napoca, printre care si o statuie a lui Ceres, zeita cerealelor si a painii, alaturi de plante cultivate care domina agricultura contemporana romaneasca. In cea de-a doua parte a vizitei (individuale de aceasta data), avand un aranjament telefonic prealabil, am beneficiat de ajutorul amabil si competent al colegului meu de facultate si prieten Tiberiu Ursu, clujan get-beget, care impreuna cu sotia sa, Rodica si baiatul lor, Cristian, ne-au ghidat pasii prin zona Pietii Unirii, unde am intrat si in biserica gotica “Sf. Mihail”, a Teatrului National “Lucian Blaga” si Operei Romana, a Catedralei Mitropolitane si a Centrului Vechi al orasului, unde, in final, ne-am gasit putin timp sa bem impreuna si cate o bere, depanand amintiri de viata si familie. Inainte de bere, am vizitat insa impreuna mai in detaliu Catedrala Mitropolitana si Muzeul Mitropoliei Clujului situate in Piata Avram Iancu, repere deosebit de importante pe harta orasului. Construita in stil neobizantin, cu elemente romanesti, intre anii 1923-1933, din initiativa si sub supravegherea episcopului Nicolae Ivan, acestei catedrale, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, i s-a acordat inca de la inceput o importanta nationala, ea fiind primul edificiu monumental in stil romanesc dupa Marea Unire din 1 decembrie 1918. La sfintirea ei, pe 5 noiembrie 1933, au fost de fata patriarhul Miron Cristea, Regele Carol al II-lea, Marele Voievod Mihai, principele Nicolae, primul ministru Al. Vaida-Voievod, membrii ai guvernului si mari demnitari ai Statului Roman. Proiectul catedralei este opera cunoscutilor arhitecti Constantin Pomponiu si Georges Cristinel. Candelabrul mare din naos a fost daruit de catre Regele Carol al II-lea, iar cel mic, din pronaos, de catre patriarhul Miron Cristea. Pictorul bisericesc Virgil Moraru a finalizat altarul catedralei, arcada de deasupra solei, cele doua abside ale naosului si icoana hramului, intregul ansamblu iconografic sprijinindu-se pe un brau verzui de marmura pretioasa de Guatemala. Marele teolog si carturar Mitropolitul Bartolomeu Anania a initiat amenajarea spatiului din demisolul catedralei (finalizat in 2011), in care s-a prevazut organizarea expozitiei permanente a Muzeului Mitropolitan. Acesta tezaurizeaza valori inestimabile ale istoriei nationale, ale vietii religioase ale romanilor transilvaneni, un patrimoniu cultural artistic ce cuprinde vechi icoane pictate pe lemn si sticla, obiecte de cult, manuscrise si carte veche romaneasca, obiecte si documente legate de istoria Eparhiei Clujului. In fața Catedralei Ortodoxe, pe locul unui fost monument al eroilor sovietici, se inalta astazi majestuasa statuia lui Avram Iancu, supranumit “craisorul muntilor”,  conducatorul motilor din timpul miscarilor revolutionare din anii 1848 şi 1849, ramas in istorie ca un simbol al patriotismului si al jertfei pentru libertate (foto 20.1, 20.2, 20.3, 20.4).

Dupa vizitarea Clujului, ne-am continuat drumul spre Alba Iulia, cu o scurta oprire in apropiere de Turda, la Obeliscul Domnitorului Mihai Viteazul inaugurat pe 8 mai 1977 in locul sau de veci. Inalt de 16,1 m, in forma de sabie, obeliscul are trei laturi simbolizand cele trei principate romane unite sub Mihai Viteazul in anul 1601. La baza fiecarei laturi se afla stemele celor trei principate, executate din marmura alba, la fel ca si placa mormantului. Pe obelisc, in partea din fata, se afla efigia de bronz cu chipul lui Mihai Viteazul. In dreapta obeliscului se afla mormantul Voievodului, acoperit de o lespede pe care este reprezentata in basorelief stema tarilor romane unite. Dupa un sfert de veac, la 10 septembrie 2002, la initiativa Arhiepiscopului Bartolomeu Anania, a fost pusa piatra de temelie a Manastirii Mihai Voda – Turda. S-a considerat necesar ca pe locul sacru unde a fost ucis ca martir al neamului Marele Voievod Mihai Viteazul, sa se inalte un asezamant manastiresc in care sa se oficieze necontenit rugaciuni in memoria Domnitorului Unificator de Tara. Lucrarile de constructie au fost incredintate parintelui Vasile Stiopei de la Parohia Oprisani din Turda, ctitor renumit de lacasuri sfinte. Biserica manastirii la data vizitei noastre era edificata, fiind pregatita pentru stratul de picture in fresca. Este lucrata in stil bizantin, cu bordura de caramida in exterior, acoperisul invelit in table de cupru, iar pe frontispiciu s-a realizat un mozaic ce reprezinta pe Maica Domnului si Sfintii Arhangheli, protector ai lacasului monahal. Manastirea Necropola este o copie arhitecturala si, in acelasi timp, o restituire a demnitatii vechii manastiri Mihai Voda din Bucuresti, ctitorie a Voievodului din 1591, pe vremea cand era ban al Craiovei, si care a fost mutilata in vremea regimului comunist. Sfanta Manastire a fost pusa sub ocrotirea Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril, praznuiti pe 8 noiembrie. Ne-am continuat drumul spre Alba Iulia, unde am fost cazati la Hotel Cetate, amplasat in vecinatatea portii principale a Cetatii Alba Carolina de pe Dealul Citadelei. Imediat dupa servirea cinei, cu toate ca trecuse de ora 21.00 si eram putin obositi, eu si cu sotia mea am intrat in Cetate, caci doream nespus s-o vedem in decorul ei de seara. Aici am avut surpriza deosebit de placuta sa constatam ca am ajuns in ziua de incepere a manifestarilor artistice din cadrul Festivalului “Dilema Veche”, organizat in perioada 26-28 august 2016 in Cetatea Alba Iulia de revista al carei director fondator este Andrei Plesu. La ora vizitei noastre, pe scena din Piata Cetatii tocmai incepuse concertul formatiei “Budapest Gipsy Symphony Orchestra”, supranumita si orchestra celor o suta de viori tiganesti, care in 2014, a fost recunoscuta drept o comoara nationara de catre parlamentul maghiar. Orchestra este faimoasa pe plan mondial, performand de aproape 30 de ani lucrari clasice, precum piese din Liszt, Bartok, Kodaly, Hubay, Erkel, Brahms, Tchaïkovsky, Sarasate sau Strauss, dar si muzica moderna si traditionala din cultura maghiara si muzica folk tiganeasca. Am ascultat cu emotie concertul virtuozilor muzicanti unguri, iar la bis, spre incantarea tuturor spectatorilor, acestia ne-au oferit un potpuriu compus din celebra “Ciocarlie”, un fragment din “Rapsodia I-a” de George Enescu si “Hora Staccato” de Grigoras Dinicu, intr-o interpretare de exceptie. Pe la 23.30, cand s-a terminat concertul de pe scena din Piata Cetatii, contrar a ceea ce ar fi trebuit sa facem, nu ne-am reintors la hotel, caci manifestarile artistice continuau cu concertul “La nuit americaine”, desfasurat pe scena improvizata din curtea UM 01684 (fosta Gemina). Aici s-a cantat jazz, blues, soul si blues-rock de catre Marcian Petrescu (muzicuta) si formatia sa “Trenul de noapte”, precum si de carismaticul chitarist AG Weinberger, iar americanii Chuckk Hubbard (banjo) si Westroot au cantat bluegrass si country. Fara sa mai simtim oboseala acumulata pe parcursul zilei, ne-am batait si noi ca toti ceilalti prezenti la acest concert pe muzica deosebit de antrenanta a muzicantilor, revenind la hotel spre dimineata, in jurul orei 2.00 (foto 21.1, 21.2, 21.3).

Ultima zi a excursie noastre a inceput cu vizitarea Cetatii Alba Iulia. Conform ghidului turistic al Cetatii, “Alba Carolina”, cea mai reprezentativa cetate bastionara din tara noastra, este construita la initiativa imparatului Carol al VI-lea de Habsburg si sub supravegherea feldmaresalului austriac de origine franceza Eugeniu de Savoia. Lucrarile dureaza 23 de ani, din 1715 pana in 1738, cu intreruperi datorate razboaielor din acea perioada. Ridicarea Cetatii s-a facut dupa planurile arhitectului Giovanni Morando Visconti, fortificatia fiind realizata dupa tipul celor de la frontierele Frantei. Construita in stil Voban, un stil promovat de inginerul militar Sebastien Le Prestre, maresal de Voban, care a servit in armata regelui Ludovic al XIV-lea, Cetatea inglobeaza toate celelalte fortificatii preexistente. In perioada construirii Cetatii, orasul a fost consemnat in unele documente oficiale atat cu denumirea de Karlsburg, cat si cu acela de Alba Carolina, de unde si numele Cetatii bastionare. In evul mediu a fost adaptat pentru destinatia de cetate feudala, cunoscuta de localnici sub numele de Balgrad. Castrul Roman Apulum a fost construit in scopul cantonarii in zona a Legiunii XIII Gemina, ce avea rolul de a pazi tinutul aurifer din Muntii Apuseni si drumul aurului. De forma dreptunghiulara, conform arhitecturii militare romane, Castrul se intindea pe o suprafata de 20 hectare, fiind prevazut cu cate o poarta pe fiecare latura. Cetatea impresioneaza atat prin elementele decorative, cat si prin frumusetea celor sase porti ale fortificatiei, trei spre oras si alte trei spre campul de instructie din vest, unice in arhitectura militara europeana. Din pacate, pana in zilele noastre nu s-au mai pastrat in forma initiala decat Portile I, II, III si IV. De Alba Carolina sunt legate doua evenimente deosebit de importante din istoria poporului roman. La 1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul intra victorios in Cetatea Balgradului rostind celebrele cuvinte „Asta-i pohta ce-am pohtit”, implinind astfel la Alba Iulia visul de unire al romanilor din cele trei provincii romaneşti: Moldova, Ardealul si Tara Romanească. Din pacate, aceasta unire a fost de scurta durata, Mihai Viteazul fiind ucis putin timp mai tarziu. La mai bine de 300 de ani de la Unirea infaptuita de Mihai Viteazul, visul romanilor de a trai uniti s-a implinit prin Marea Adunare Nationala din 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, cand s-a decis unirea Transilvaniei si a Banatului cu Regatul Romaniei. Astfel, s-au pus bazele Statului Unitar Modern Roman. Momentul este sarbatorit in fiecare an pe 1 decembrie, aceasta data devenind Ziua Nationala a Romaniei. Aceste evenimente sunt marcate si de alte cladiri din incinta Cetatii, dintre care se remarca Muzeul Unirii, inaugurat in anul 1968, folosit in trecut ca hotel pentru ofiterii armatei, respectiv Sala Unirii, locul in care s-a nascut Statul Modern Roman prin semnarea actului Unirii Transilvaniei cu Romania, la sfarsitul Primului Razboi Mondial. In interior se poate admira o expozitie etnografica, dar si o expozitie dedicata Unirii. Intre obiectele expuse se regasesc Registrele cu semnaturile celor care au hotarat Unirea, dar si celebrul aparat fotografic al lui Samoila Marza, cu care s-a realizat celebra fotografie a Unirii. Statuia lui Mihai Viteazul se afla in fata Palatului Princiar, la mica distanta de Sala Unirii, fiind realizata de catre renumit sculptor de origine romana Oscar Han si inaugurata in 1968. Istoria poporului roman este reflectata si de Catedrala Ortodoxa cu hramul “Sfintii Mihail si Gavril”, sau Catedrala Reintregirii, construita in perioada martie 1921 – octombrie 1922, dupa planurile arhitectului Victor Stefanescu. Aici se afla sediul Arhiepiscopiei Ortodoxe din Alba Iulia si tot aici au fost incoronati la 15 decembrie 1922 suveranii Romaniei Mari, Regele Ferdinand si Regina Maria. Un alt grup statuar din Cetate este reprezentat de Obeliscul lui Horea, Closca si Crisan sau Monumentul Eroilor Neamului. Inaugurat in 1937, acesta a fost realizat la initiativa Societatii Culturale Astra. In partea de vest, monumentul are o fresca ce ii prezintă pe cei trei lideri ai Rascoalei Taranesti din 1784-1785 si o celula simbol menita sa aminteasca de sacrificiul acestora. Cetalea Alba Iulia de astazi arata superb, ca urmare a faptului ca in ultimii 15 ani (dar mai ales prin proiectul realizat intre anii 2009-2011) au fost restaurate toate monumentele, portile de intrare precum si zidurile de aparare ale fortificatiei, devenind astfel un obiectiv turistic de prima importanta in Transilvania (foto 22.1, 22.2, 22.3, 22.4).

Dupa parcurgerea a inca 71 de kilometri am ajuns la Sibiu (in germana Hermannstadt, in maghiara Nagyszeben, in latina Cibinium), municipiul de resedinta al judetului cu acelasi nume, unde am avut cca. trei ore la dispozitie pentru vizitarea centrului istoric. Conform surselor, primele asezari in zona Sibiului ar fi fost castrul roman din zona Gusterita si o asezare de origine slava. Orasul a fost infiintat dupa mijlocul secolului al XII-lea de colonisti sasi din teritoriul Rin-Mosela. Prima mentiune a cetatii a fost facuta in data de 20 decembrie 1191 sub numele Cibinium intr-un document ecleziastic emis de papa Celestin al III-lea. Prima atestare documentara in forma Hermannstadt dateaza din anul 1366, dar exista si o mentiune mai veche a numelui Villa Hermanni (1223). In anul 1241 a fost atacat, cucerit si partial distrus in marea invazie mongola. In secolul al XIV-lea Sibiul a devenit un mare centru de comert (fiind declarat oras in 1366) si timp de secole a fost cea mai importantă cetate germana din Transilvania. Mestesugarii din oras erau organizati in bresle, in 1376 fiind cunoscute un numar de 19 bresle. Aici a fost publicat, in anul 1544, Catehismul Luteran, prima carte tiparita in limba romana. Din 1692, odata cu cresterea influentei austriece, Sibiul devine capitala Transilvaniei intre anii 1692-1791 si 1849-1865. Aceasta este o perioada infloritoare a orașului, cele mai reprezentative constructii din aceasta perioada fiind Palatul Brukenthal si Biserica romano-catolica „Sfanta Treime”. Ca urmare a celui de-al Doilea Razboi Mondial si a perioadei comuniste, populatia saseasca s-a diminuat considerabil prin deportari in Siberia si mai tarziu prin emigrarea masiva in Germania. Municipiul Sibiu de astazi este unul dintre cele mai importante orase din Transilvania cu un remarcabil potential de dezvoltare economica, cunoscand in ultimii ani o renastere economica si culturala semnificativa. Sibiul este in prezent unul dintre orasele cu cel mai mare nivel de investitii straine din Romania, iar in anul 2007 a fost declarant Capitala Culturala Europeana, impreună cu orasul Luxemburg. In plimbarea noastra prin Sibiul istoric, am urmat ghidul primit de la Punctul de informare turistica al Primariei, incepand turul din Piata Unirii si continuand cu strada Cetatii dominate de zidurile de fortificatii din secolul XV strajuite de cele trei turnuri de aparare ce poarta denumirea breslelor insarcinate cu apararea orasului: Turnul Archebuzierilor, Turnul Olarilor si Turnul Dulgherilor. Tot aici se afla si vechiul bastion sau Turnul Gros (astazi Sala Thalia ce gazduieste Filarminica de Stat). Luand-o pe strada Al. Papiu Ilarian am ajuns pe bulevardul Nicolae Balcescu, continuand apoi pe langa hotelul Imparatul Romanilor pana pe strada Mitropoliei. Aici am admirat Biserica Reformata, Casa cu Cariatide, Biserica Evanghelica “Sfantul Ioan” si, mai ales, frumoasa Catedrala Ortodoxa Mitropolitana “Sfanta Treime”, copie la scara redusa a Catedralei “Sfanta Sofia” din Constantinopol, inclusa pe Lista monumentelor istorice din judetul Sibiu din anul 2015. Ne-am continuat promenada pe strada Centumvirilor unde am redescoperit Orasul de Jos, Teatrul Gong, Liceul de Arta si Casa Altemberg (azi, Muzeul de Istorie). Traversand Pasajul Scarilor si Piata Huet am ajuns la Podul Minciunilor, care conform legendelor, nu rezista sub greutatea vorbelor mincinoase. De aici se ajunge in Piata Mica, vechi centru mestesugaresc unde se afla Casa Artelor, Muzeul de Istorie a Farmaciei, Turnul Sfatului si Casa Luxemburg. Continuand pe sub Turnul Sfatului, am ajuns in Piata Mare care pastreaza amprenta medievala a unor cladiri ca Biserica Romano-Catolica, Muzeul National Brukenthal, Primaria Orasului, Casa Haler sau Casa Lutsch. Am fost placut surprinsi de forfota din Piata Mare (explicabila prin faptul ca era si o zi de sambata), ceea ce ne-a facut sa intelegem ca si astazi aceasta a ramas centrul manifestarilor citadine, sarmul sau medieval asigurandu-ne totodata ca, dupa opt secole de existenta, Sibiul a ramas in continuare tanar (foto 23.1, 23.2, 23.3, 23.4).

Ne-am suit din nou in autocar, indreptandu-ne spre casa pe ruta Sibiu – Ramnicu Valcea – Pitesti – Bucuresti, cu o ultima oprire la Calimanesti, pentru vizitarea Manastirii Cozia, complex monahal medieval, situat pe malul raului Olt, organizat ca manastire de calugari. Manastirea a fost construita, conform legendei, in apropierea altei manastiri construita de Negru Voda. Biserica mare a Manastirii, cu hramul „Sfanta Treime”, a fost ridicata intre anii 1387-1391, ctitor fiind Voievodul Mircea cel Batran, fiind sfintita la 18 mai 1388, asa cum reiese din hrisovul Domnitorului. Hrisovul este totodată si actul de atestare a localitatii Calimanesti din judetul Valcea. Biserica, armonios proportionata, cu ornamentatie bogata, a fost construita de mesteri din Moravia, dupa modelul bisericii sarbesti din Crusevat, din piatra alba tare. Pictura interioara a fost realizata intre anii 1390 - 1391. Mircea cel Batran s-a preocupat permanent de inzestrarea si infrumusetarea Manastirii, prin intarirea drepturilor de proprietate asupra mai multor sate si mosii. De asemenea, i-a dat dreptul de exploatare a sarii din salinele de la Ocnele Mari. La 28 martie 1415, printr-un alt hrisov al lui Mircea cel Batran, Manastirii Cozia i s-a daruit vama de la Genune. Lacasul a primit ulterior donatii din partea mai multor domnitori care au urmat. Astfel, pana la 1500 au fost date 16 asemenea hrisoave prin care domnitorii intaresc posesiunile sale. De-a lungul timpului Manastirea a fost reparata si renovata de multe ori de domnitori ca Neagoe Basarab, Radu Paisie si Constantin Brancoveanu. Ultima renovare si consolidare s-a facut intre 1 iulie 1958 - 1 ianuarie 1959 de catre guvernul Romaniei, la interventia Patriarhului de atunci, Justinian Marina. In timpul lui Neagoe Basarab s-a construit fantana, care poarta numele Domnitorului. Intre anii 1706-1707 i-a fost adaugat pridvorul, s-a refacut pictura din incinta si s-au adaugat cerdacurile, chiliile si s-a reconstruit havuzul cu apa (baptisteriul din fata bisericii). Toate acestea s-au facut de catre paharnicul Serban Cantacuzino. Pictura originara se pastreaza in naos, unde pe peretele de vest sunt pictati Mircea si fiul sau Mihail in costume de cavaleri, iar in stanga se afla portretul lui Serban Cantacuzino. Pronaosul bisericii mari adaposteste mormantul Voievodului Mircea cel Batran si pe cel al maicii Teofana, mama lui Mihai Viteazul. Depozitara a unor nepretuite comori de arhitectura, pictura, sculptura in piatra, colectii de carte veche si obiecte de cult, construita cu rigoarea, simtul masurii si gustul logicii ce caracterizeaza traditia bizantina si dainuind timp de sase secole, in care practic intreg edificul ridicat in secolul al XIV-lea s-a pastrat nealterat, Manastirea Cozia a influentat vadit construirea, in arealul dunarean, a bisericilor manastiresti care i-au urmat. In imediata apropiere a Manastirii Cozia se afla Bolnita “Sfintii Apostoli”. Aceasta a fost ridicata de de Radu Paisie, fiu al lui Radu cel Mare si Domn al Tarii Romanesti intre 1535-1545. Pictura murala a bolnitei a fost realizata în 1542–1543 de catre mesterii zugravi David si fiul sau Raduslav. Este inscrisa pe lista monumentelor istorice din judetul Valcea. Reflectand acum, cand scriu aceste randuri, la cele vazute in excursia de sase zile a carei poveste am incheiat-o, pot spune fara rezerve ca daca Transilvania merita cu prisosinta locul intai in “Best in Travel 2016” intocmit de editorii ghidului de calatorii Lonely Planet, Maramuresul constituie o destinatie inca insuficient explorata, dar cu un potential fantastic pentru turismul romanesc care ar trebui mult mai mult valorificat. Exprimandu-ma in termenii muzeului de mineralogie care l-am vizitat, este ca un diamant neslefuit care are nevoie doar de interventia unui mester priceput pentru prelucrare (ex. reabilitarea infrastructurii rutiere si hoteliere, imbunatatirea serviciilor), pentru a-l face sa straluceasca prin toate fatetele sale (foto 24.1, 24.2, 24.3).